Se ia dorul, încet, să nu-l doară,
se cuprinde în brațele timpului;
se reazemă sufletul pe un ochi catifelat de stea.
Se așează dorul în palmele Universului,
în dansul precipitat al timpului.
Îmbrățișare caldă
între stele arzătoare și licăriri de secunde.
Îmbrățișare caldă
între chemări telurice,
frânturi de gânduri rupte
între drumuri nesfârșite.
Oameni și lumini,
trenuri, gări, aeroporturi,
aterizări și decolări.
Se ciocnesc de valurile realității,
se sparg în mii de frânturi.
Rămân aceiași oameni.
Doar luminile roiesc în timpuri peculiare
și răsfrânge dorul în umbre întunecoase,
târându-l între trenuri și gări, aeroporturi,
aterizări și decolări.
Se ia dorul, încet, să nu-l doară.
Se așează zâmbetul lângă ochiul de stea,
se picură magia momentului,
se încălzește la flacăra optimismului
și se îmbrățișează dorul, strâns,
să poată să își verse lacrima pe umărul timpului.
Lacrima nopții adânci a înstrăinării,
lacrima întristării,
lacrima vântului rătăcit între galaxii.
Se ia dorul, încet, să nu-l doară.
Se alină cu mângâierile zâmbetelor noastre.
Zâmbete presărate zilnic în inbox-uri,
între secundele alergării cotidiene
sau între duminici în familie.
Noua familie universală,
cu frânturi de grai românesc,
cu „bune dimineți”
și înserări cu „noapte bună”.
Se ia dorul și se face buchet de gânduri.
Se dansează în pereche cu timpul.
Valsul teluric…
Un, doi, trei… un, doi, trei…
Un dor,
doi ochi triști în noapte
și trei speranțe înfofolite în gânduri de lumină.
Lumina care aduce forța.
Forța care împinge pașii.
Se ia dorul și se luminează cu speranța gândurilor!
Se alină cu îmbrățișarea ploilor de stele.
Stele ce încă poartă visele în ele.
© Simona Prilogan, Visările dintre castani
Like this:
Like Loading...
