Bătătorisem coridoarele acelea lungi de mii de ori printre gânduri gri, răzvrătiri și lacrimi răsucite între genele dimineților în care senzația de sfârșeală se contopea cu sentimentul pericolului iminent. O lume întreagă se prăbușea în înțelesuri, ca mai apoi să reînvie în încercările necontenite de a resuscita optimismul ce îmi fusese brutal plesnit de șocul unui impact social ce își juca meandrele mult prea departe de toate așteptările. Hm, asteptarile… Care așteptări? Îmi răsuna mai apoi în urechi vocea colegei filipineze: “asta este ceea ce trebuie să faci, îți place, nu îți place, musai să te obișnuiești. Cam așa arată rahatul peste tot, doar mirosul poate diferă puțin, de la caz la caz.” Și plictisită oarecum de noi, ăștia mai noii veniți, își continuă treaba cu atitudinea-i superioară dar și cu o grijă meticuloasă. Îi zâmbeam totuși în gând, dincolo de fața panicată care, spunea ea, mă definise din prima zi. Nu îmi zâmbise niciodată, dar îmi vorbise blând uneori, iar faptul acesta mângâiase oarecum suferința care mă perpelea de o lună încoace.
Dimineața aceea ceva ciudat se întâmplase. Picioarele au refuzat să mai asculte, dincolo de încăpățânarea mea de a forța oarecum nota. M-am văzut doar căzută brusc la marginea patului, zbătându-mă într-o sforțare de a mă ridica în picioare, fără succes însă. Să fi trecut peste toată scena aceasta câteva zeci de minute bune, poate o oră. Timpul parcă își suspendase aripile undeva într-un pol înghețat de unde își trimitea doar undele frigului ce fluierau pe șira spinării. Cuprinsă de panică, am reușit doar să mă pun în șezut privindu-mi mirată genunchii ce parcă se dezmorțeau și începeau să doară sfâșietor de tare. Nu știu dacă plânsul care deja mă însoțea în hohote, sau groaza noii neputințe, erau mai puternice decât viziunea sumbră a unui viitor cenușiu. Speranța părea o pasăre ce se zbătea să zboare în timp ce eu o țineam strâns în căușul palmelor, implorând-o să nu plece, să nu mă lase singură și pustiită pe insula aceasta rece.
Și nu a plecat… A rămas cu mine, deși era și ea de acum toată sfârtecată de dramatismul situației. Am privit nedumerită programul de lucru. Nu era cu nimic diferit de cel de săptămâna trecută. 6 zile a câte 12 ore, deși pe contractul semnat scria negru pe alb, 39 de ore săptămânal. Scria doar, și atât. Cumva îndrăznisem să cer o reducere a orelor, dar răspunsul managerei irlandeze a căzut precum plumbul: “Datoria mea este să întocmesc programul, iar datoria ta este să muncești. Punct! De asta ai venit aici!” Plumbul însă m-a lovit rău și a smuls din adâncul sufletului toată durerea strânsă în cele câteva săptămâni. A urmat o explozie de emoții negative, argumente și păreri, eu am scris apăsat pe foaie – 39 iar apoi am încercuit să se vadă mai bine, ea a țipat isteric să nu scriu nimic. “Ba da, scriu”, am articulat, “si voi scrie necontenit, ca să înțelegi că deși am venit din România, nu sunt captivă în sclavie aici. Că sănătatea mea valorează mai mult decât orele suplimentare și toate permisele de muncă pe care compania și le revendică.” “Nu ai unde să pleci” a urlat mai apoi cu forță. “Trebuie să stai aici și să te supui ordinelor mele!”. Șocant, nu-i așa? Speranța însă m-a luat cu putere de mână, mi-a zâmbit șugubăt iar eu m-am trezit spunând fără nici o teamă, privind-o pe madam adânc în ochi: “Ba da, pot pleca oricând! Trăim într-o societate democratică. Pot căuta alt job chiar aici, în Belfast, dar aleg să plec înapoi în România!” A tăcut brusc și tot brusc mi-a întors spatele și s-a făcut nevăzută. Săptămâna următoare, cele 39 de ore au fost respectate cu precizie.
În după amiaza aceea dădusem deja medicația și aranjam dulăpiorul cu medicamente, când am auzit o discuție aprinsă pe hol. Managera țipa de mama focului, iar eu pe moment am crezut că este cu una dintre infirmierele poloneze care nu prea vorbeau deslușit engleza. Mirarea însă și-a deschis petalele puternic la auzul vocei colegei filipineze. Era de 6 ani aici, cunoștea fiecare colțisor și își făcea conștiincios treaba. De cele mai multe ori își dădea oarecum importantă în fața noastră. Uneori ne enerva atitudinea ei, dar ne trecea repede tocmai pentru că îi simțeam și partea cea bună, iar în labirintul acesta în care alergam zilnic, ne ajuta pe toți să ieșim la un bun liman. “Jean, nu pot face totul doar eu! Am obosit. Lucrez 5, 6 ture pe săptămână, deja fac planurile pentru jumătate din rezidenți, în timp ce cealaltă jumătate este împărțită la alte 3 nurse care au aceleași atribuții cu mine. Nu pot, nu pot, sunt și eu om!” “Nu ai nici o scuză!” tună vocea managerei. “Trebuie să faci ceea ce îți cer! Nu ai încotro! Punct! Nu vreau să mai aud nimic! Gata, să terminăm discuția ca nu care cumva să fim auzite. Eu cobor în birou. Tu continuă-ți treaba.” Și se făcuse liniște pe coridor. Câteva ore mai târziu, am prins un moment prielnic și fiind doar eu și cu filipineza în sala de tratamente, i-am spus hotărât: “Draga mea, te ajut eu la hârțogăraie. Planuri, evaluări, cam tot ce trebuie făcut. Poți conta pe mine.” Mi-a zâmbit larg în timp ce ochii i se umeziseră de lacrimi. Am vrut să o îmbrățișez și să-i spun că înțeleg ce este în sufletul ei. Mi-a fost însă teamă să o fac. O barieră încă părea că stă răsfirată peste lumile în care ne aflam noi două. Seara aceea mi-am luat de lucru acasă. Aveam mai mult timp acum. Nu mă deranja să scriu, atâta vreme cât genunchii care erau tot mai obosiți, reușeau să se mai odihnească.
Timp de o săptămână am terminat toate planurile și evaluările. Managera aflase că eu le intocmisem. Filipineza o informase, bucuroasă că a găsit un sprijin. Tot ea i-a cerut pentru mine o recompensă. Am fost surprinsă să o găsesc în fluturașul de salariu. În dimineața în care am aflat surpriza, filipineza a intrat zâmbind în sală și m-a îmbrățișat prelung: “Ajutorul tău mi te-a așezat în suflet!” I-am zâmbit prelung, amintindu-mi vorba bunicii: “O faptă bună te transformă într-un vecin bun.” Avusese dreptate.
© Simona Prilogan
Imagine:Elina Sazonova, Pexels
Like this:
Like Loading...
