Featured

Gablonzuri

Îmi agățasem ideile de o nădejde puternică, așa cum o mai făcusem cândva, deși de după geamurile mânjite ale realității, suferința îmi sfârteca inima în mii de bucăți. Sângerând, mă priveam într-un trecut în care gablonzurile m-au colorat vesel și jucăuș până la un punct. Un punct temporal în care mi-am restartat tristețea, bucuria și mângâierea, alegând simplitatea în cea mai senină variantă. Nu. Greșesc… Ea m-a învăluit cu forță în labirintul ei plin de necunoscute, în care emoțiile alergau neastâmpărate pe dealurile nedumirii. Sute de întrebări se multiplicau în minte, în timp ce regizori imaginari încropeau scenete captivante în care actorii rânjeau fals în fața neputinței lumii…

“Hey, trezește-te! Este târziu deja. Trebuie să prinzi trenul!” Vocea lui îmi gâdila ciudat urechile, ca o melodie veche, cântată în surdină. Am sărit din pat, hotărâtă să îmi împachetez rapid toate gândurile alături de bagajele ce așteptau cuminți plecarea. Visul încă se plimba ștrengărește pe sub pleoape în timp ce schimbam în St Pancras trenul ce avea să mă aducă spre noua casă. Noua casă… Paterne se aliniau cuminți pe zodiacele timpului. Au trecut 10 ani de când plecasem pe un alt drum. Între timp am croit noi cărări, am zidit noi legături, am îndrăznit să visez, dincolo de imposibil, am pătimit, am lăcrimat alături de zâna-speranță, am luptat, deși se spune că doar soldații luptă, am fost, în cazul acesta,  un soldat în apărarea iubirii… Am traversat continente, am râs, am plâns, am dansat în ploaie, am îngenuncheat în arșiță. Am iubit mult… Așa cum o făcusem întotdeauna…  10 ani și o roată ce se mișcă regulat pe axa timpului. Față în față cu suferința între două uși fatidice.

Un zgomot violent mă trezise, și acum, din starea de letargie în care am căzut, fără să vreau, agonizată de durerea puternică. O durere fizică îngrozitoare ce își ițea ochii dintre cotloanele cele mai adânci ale inimii, acolo unde trădarea înfipse cuțitul ascuțit al minciunii. O ușă se bălăngănea nehotărâtă între două hotare iar eu, somnoroasă încă, îmi ștergeam lacrimile pe furiș, înainte de răsăritul soarelui.

La capătul noptierei așteptau pline de culoare gablonzurile. Le-am învăluit cu privirea, în timp ce șiroaie de amintiri începură a se desprinde de la fereastra sufletului. Nu știu când a trecut timpul, aplecată într-o rugăciune adâncă a inimii. Știu doar că printre gânduri și emoții, albastrul prindea un alt fel de aripi zânei-speranță. Un verde viu se accentua din ce în ce mai puternic într-un miez de zi mângâiat de noi înțelesuri. Trenuri, uși, pierderi și suferințe prindeau alte nuanțe sub zbaterile de aripi ale nădăjduirii. Toate păreau de acum o înșiruire de lucruri și evenimente de care mă detașam încet, încet. Un alt fel de… gablonzuri.

© Simona Prilogan, 21/07/2020, Nottingham

E pace și cald la noi în sonet

Colorează-mi prea roșul cu rime,
Uitarea prefă-o-n mistere pe nori,
Răstimp desenează-mi pe-un orange de sori,
Cu noi în povești desculți prin mulțime.

Ursite-n ghioc vor dor să imprime,
Bifând galben- zeu aevea-n culori
E verde aprins în cântec și-n zori
Unindu-ne-albastru-n taine sublime.

Indigo zâmbește pe-un gând violet
Urzind din lumini cărare de vis;
Buchete de alb ne prind în duet,

Iar tu mă săruți pe suflet încet,
Rotindu-mi pe ceas curcubeul aprins.
E pace și cald la noi în sonet.

© Simona Prilogan

Imagine: Migs Reyes, Pexels

Status Quo

Bătătorisem coridoarele acelea lungi de mii de ori printre gânduri gri, răzvrătiri și lacrimi răsucite între genele dimineților în care senzația de sfârșeală se contopea cu sentimentul pericolului iminent. O lume întreagă se prăbușea în înțelesuri, ca mai apoi să reînvie în încercările necontenite de a resuscita optimismul ce îmi fusese brutal plesnit de șocul unui impact social ce își juca meandrele mult prea departe de toate așteptările. Hm, asteptarile… Care așteptări? Îmi răsuna mai apoi în urechi vocea colegei filipineze: “asta este ceea ce trebuie să faci, îți place, nu îți place, musai să te obișnuiești. Cam așa arată rahatul peste tot, doar mirosul poate diferă puțin, de la caz la caz.” Și plictisită oarecum de noi, ăștia mai noii veniți, își continuă treaba cu atitudinea-i superioară dar și cu o grijă meticuloasă. Îi zâmbeam totuși în gând, dincolo de fața panicată care, spunea ea, mă definise din prima zi. Nu îmi zâmbise niciodată, dar îmi vorbise blând uneori, iar faptul acesta mângâiase oarecum suferința care mă perpelea de o lună încoace.

Dimineața aceea ceva ciudat se întâmplase. Picioarele au refuzat să mai asculte, dincolo de încăpățânarea mea de a forța oarecum nota. M-am văzut doar căzută brusc la marginea patului, zbătându-mă într-o sforțare de a mă ridica în picioare, fără succes însă. Să fi trecut peste toată scena aceasta câteva zeci de minute bune, poate o oră. Timpul parcă își suspendase aripile undeva într-un pol înghețat de unde își trimitea doar undele frigului ce fluierau pe șira spinării. Cuprinsă de panică, am reușit doar să mă pun în șezut privindu-mi mirată genunchii ce parcă se dezmorțeau și începeau să doară sfâșietor de tare. Nu știu dacă plânsul care deja mă însoțea în hohote, sau groaza noii neputințe, erau mai puternice decât viziunea sumbră a unui viitor cenușiu. Speranța părea o pasăre ce se zbătea să zboare în timp ce eu o țineam strâns în căușul palmelor, implorând-o să nu plece, să nu mă lase singură și pustiită pe insula aceasta rece.

Și nu a plecat… A rămas cu mine, deși era și ea de acum toată sfârtecată de dramatismul situației. Am privit nedumerită programul de lucru. Nu era cu nimic diferit de cel de săptămâna trecută. 6 zile a câte 12 ore, deși pe contractul semnat scria negru pe alb, 39 de ore săptămânal. Scria doar, și atât. Cumva îndrăznisem să cer o reducere a orelor, dar răspunsul managerei irlandeze a căzut precum plumbul: “Datoria mea este să întocmesc programul, iar datoria ta este să muncești. Punct! De asta ai venit aici!” Plumbul însă m-a lovit rău și a smuls din adâncul sufletului toată durerea strânsă în cele câteva săptămâni. A urmat o explozie de emoții negative, argumente și păreri, eu am scris apăsat pe foaie – 39 iar apoi am încercuit să se vadă mai bine, ea a țipat isteric să nu scriu nimic. “Ba da, scriu”, am articulat, “si voi scrie necontenit, ca să înțelegi că deși am venit din România, nu sunt captivă în sclavie aici. Că sănătatea mea valorează mai mult decât orele suplimentare și toate permisele de muncă pe care compania și le revendică.” “Nu ai unde să pleci” a urlat mai apoi cu forță. “Trebuie să stai aici și să te supui ordinelor mele!”. Șocant, nu-i așa? Speranța însă m-a luat cu putere de mână, mi-a zâmbit șugubăt iar eu m-am trezit spunând fără nici o teamă, privind-o pe madam adânc în ochi: “Ba da, pot pleca oricând! Trăim într-o societate democratică. Pot căuta alt job chiar aici, în Belfast, dar aleg să plec înapoi în România!” A tăcut brusc și tot brusc mi-a întors spatele și s-a făcut nevăzută. Săptămâna următoare, cele 39 de ore au fost respectate cu precizie.

În după amiaza aceea dădusem deja medicația și aranjam dulăpiorul cu medicamente, când am auzit o discuție aprinsă pe hol. Managera țipa de mama focului, iar eu pe moment am crezut că este cu una dintre infirmierele poloneze care nu prea vorbeau deslușit engleza. Mirarea însă și-a deschis petalele puternic la auzul vocei colegei filipineze. Era de 6 ani aici, cunoștea fiecare colțisor și își făcea conștiincios treaba. De cele mai multe ori își dădea oarecum importantă în fața noastră. Uneori ne enerva atitudinea ei, dar ne trecea repede tocmai pentru că îi simțeam și partea cea bună, iar în labirintul acesta în care alergam zilnic, ne ajuta pe toți să ieșim la un bun liman. “Jean, nu pot face totul doar eu! Am obosit. Lucrez 5, 6 ture pe săptămână, deja fac planurile pentru jumătate din rezidenți, în timp ce cealaltă jumătate este împărțită la alte 3 nurse care au aceleași atribuții cu mine. Nu pot, nu pot, sunt și eu om!” “Nu ai nici o scuză!” tună vocea managerei. “Trebuie să faci ceea ce îți cer! Nu ai încotro! Punct! Nu vreau să mai aud nimic! Gata, să terminăm discuția ca nu care cumva să fim auzite. Eu cobor în birou. Tu continuă-ți treaba.” Și se făcuse liniște pe coridor. Câteva ore mai târziu, am prins un moment prielnic și fiind doar eu și cu filipineza în sala de tratamente, i-am spus hotărât: “Draga mea, te ajut eu la hârțogăraie. Planuri, evaluări, cam tot ce trebuie făcut. Poți conta pe mine.” Mi-a zâmbit larg în timp ce ochii i se umeziseră de lacrimi. Am vrut să o îmbrățișez și să-i spun că înțeleg ce este în sufletul ei. Mi-a fost însă teamă să o fac. O barieră încă părea că stă răsfirată peste lumile în care ne aflam noi două. Seara aceea mi-am luat de lucru acasă. Aveam mai mult timp acum. Nu mă deranja să scriu, atâta vreme cât genunchii care erau tot mai obosiți, reușeau să se mai odihnească.

Timp de o săptămână am terminat toate planurile și evaluările. Managera aflase că eu le intocmisem. Filipineza o informase, bucuroasă că a găsit un sprijin. Tot ea i-a cerut pentru mine o recompensă. Am fost surprinsă să o găsesc în fluturașul de salariu. În dimineața în care am aflat surpriza, filipineza a intrat zâmbind în sală și m-a îmbrățișat prelung: “Ajutorul tău mi te-a așezat în suflet!” I-am zâmbit prelung, amintindu-mi vorba bunicii: “O faptă bună te transformă într-un vecin bun.” Avusese dreptate.

© Simona Prilogan

Imagine:Elina Sazonova, Pexels

În mine se întâlnesc poemele

În mine se întâlnesc poemele,
La răscruce de gânduri, albastru și dor;
Ne îmbrățișăm tainele în pridvor
Iar rimele le învelim cu cretă color.

În muzica timpului sărim un șotron,
Un elastic, ori coardă, sau orice o fi.
Cadențăm uneori între a ști,
A visa, a cânta, mulțumind, a iubi.

În albastrul meu se întâlnesc norii
Să-mbrățiseze visarea pe-o felie de cer,
Să-i dezlege lumini în cerc de mister
Și-n ploi să alunge tristeți, în eter.

În mine se îmbrățișează întrebările
Bolborosind răspunsuri între înghițituri de foc,
De clipe și cântări prinse-n deochi,
De lumi neîncepute dar golite-n mijloc.

În mine se întâlnesc poemele,
Căutându-mi rimele în dimineți curgătoare,
Cerbii vrăjiți ne duc spre izvoare
De viață, de cânt, de furtuni și mirare.

© Simona Prilogan

Imagine: Casara Butler, Pexels

Întâlnire

În cântul ploii, -n geana nopții
Mi-am așternut pe-o mare taină
Cuvintele, să-mi țes o haină,
Sălaș să-mi fie-n ochiul sorții.

Din hore nejucate încă
Se-aprind văpăi și pier în zare
Iar ziua cântă a mirare
Tăceri ce curg spre-o noapte-adâncă.

M-am întâlnit la sfat cu gândul
Să-mi înțeleg vremelnicia.
În stropi greoi zădărnicia
Îi frânge-haotic ploii rândul.

Se spulberă sub doruri grele
Zăpezi și nori iar timpul doare.
Aripi se frâng și-ncep să zboare
Alte idei spre alte stele.

E gândul prins ca-ntr-o mănușă,
Înnegurat cuvântul tace,
Cu alte lumi și zodiace
Îmi întâlnesc prezentu-n ușă.

© Simona Prilogan

Imagine: cottonbro, Pexels

Cer rostogolit

Mi-am aruncat gândurile într-o mare de idei și le-am forțat să alerge în cercurile voinței. Câteva luni bune am ochit același punct al unui final reprobabil în care mă vedeam fără nici un viitor într-o mare de nimicuri strălucitoare, orbindu-mi imaginația și lăsându-mă pradă unei disperări cotidiene, în timp ce un alt soi de proroci ai vremii își prelingeau cuvintele plini de lehamite: totul va fi bine, gândește pozitiv și alte bazaconii rotunde și umflate. La colțul străzii același nene dormea deja de câteva nopți, orbit probabil la rândul lui de clasicul deja fii fericit, nu îți face griji. Că de murit, murim cu toții. Mai greu însă este cu partea de a trăi.

Mi-am aruncat impresiile într-o mare tulburată de neliniști matematice, cu șabloane care își accentuau intensitatea pe măsura trecerii secundelor. Iar grija, acea tanara șturlubatică, își aruncă voalul peste marea de mulțime în dimineți curgătoare. Condiția de a trăi trecea acut prin registrele unor calcule simple. Adunări de forțe, înmulțiri de creație, scăderi de griji abia la finalul unor împărțiri precise ale ceasurilor din zilele albe. În timp ce prin cotloanele unor probabilități, stăteau pitiți radicalii unor zile negre, așteptând doar somnul de nesăbuință al ursitoarelor, karmei sau al altor factori neprevăzuți.

Mi-am împrăștiat de bună seamă speranțele cam amețite peste haosul dulceag al unei realități în care televiziunile promovau în reitinguri criminale, scandalagii, analfabeții și prostituatele. Cu toții erau la împărțirea premiilor pentru modelele timpului. Se făcuse deja noapte adâncă peste viziunile mele. Tremuram a îngrijorare, acea doamnă severă a războiului existențial. Eram încă în Ieri? Sau deja se făcuse Azi? Un Azi în care îndobitocirea stătea la taifas cu toate prejudecățile timpurilor. Să fug? Într-un unde? Într-un Cotidian departe de toată lumea asta nebună, nebună… În Mâine? Poate.

M-am trezit… Visasem adânc peste ziua în care mi-am amintit de mine mâine. Fugisem la granița normalității, să-i mai prind o bucată de cer rostogolit peste îngerii bucuriei. I-am găsit în colțul sufletului și ne-am îmbrățișat strâns.

© Simona Prilogan

Imagine: Nick Kwan, Pexels

Seven

It’s snowing the tales over us
with chapters surrounded by charm,
the evening is seizing the palm
of seven desires, a spell
it’s crossing in seconds the path,
just seven were those, yet apart
some stings lost their battle duel.

It’s raining the colours in verse
in seven nuances through rhymes,
their songs bring the night in the cymes
with seven desirous bouquets
of ardours from seven planets
till blue turns on magical breeze
like those seven shadings of seas.

While seven sunsets read to us
a story depicted from skies,
your warmth writes on stones seven highs
of beauty of life, sensing care
through seven sunrises we share
on our yet unique love star.
A week charm is playing guitar.

© Simona Prilogan

Albastru

Azi nuanțăm în rime de dor
Un albastrul pictat printre gânduri și ape,
Valsăm colorat dansul ploii și-n noi
Nostalgic simțim briza serii aproape.

Azi regăsim umbra mării-n povești
Prea trist adâncite-n idei răsturnate
Aduse de valuri spre țărm în calești
Cu fire de-alean de ceruri legate.

Azi așezăm taina mării în vers
Când hotare de foc ne-aruncă departe
În timpuri în care un freamăt intens
Cu ochii prea plânși sub valuri se zbate.

Azi în albastru visăm iar un cer
Prea plin de speranțe și taine, doar noi
Și marea ce-aduce umbriri dintr-un ieri
Spălat de durere, și vânturi, și ploi.

© Simona Prilogan

Sylvia

Este o nouă dimineață cufundată in intensitatea luminii. Cerul se îmbracă cu mantia de foc a soarelui și ne zâmbește cu dragoste.
Privim amândouă spre el. Eu, cu bucuria ascunsă între picături de nesomn după o gardă de noapte. Ea, cu nostalgia sculptată pe o sută de fețe ale eternității… În timp ce lacrimi de tristețe se rostogolesc încet pe obrajii palizi. “Azi va fi o zi frumoasă! Senină… Iar eu va trebui să stau închisă aici, ca într-o colivie!”
Gândurile mi se împleticesc într-o mie de fâșii. Sentimentele se adâncesc în ecourile timpului, acolo unde, cândva, bucuria vieții se îmbrățișa cu fericirea… Dar se întorc înfrânte la ochiul realității… Într-o dimineață superbă de martie, cu cerul înflăcărat al răsăritului de soare, și cu neputința de a umbla pe propriile picioare. Rămasă să trăiască într-un azil de bătrâni. Sylvia oftează adânc și mă privește duios. Este așa de multă durere în ochii ei.
Și totuși… vrea pace. Cu prezentul. Pentru că știe, și înțelege, dar în același timp o doare, iar rănile sufletului se pare că încă nu s-au închis. Piciorul amputat este deja poveste uitată, în timp ce serile o mai mângâie doar cu frumusețea amintirilor.

Amintiri prin care fiica ei cea iubită, îi zâmbește de undeva din alte răsărituri. Era o dimineață frumoasă de martie, iar ei porniseră o dată cu prima ochiadă a soarelui către Derby. Erau fericiți. Prințesa lor trebuia să se căsătorească în ziua aceea cu cel mai prețuit prinț de pe planetă.
Trebuia… Un altfel de plan răsturna totul și în câteva fracțiuni de secunde, totul părea năruit în eternitate. După foarte multe zile, Sylvia a deschis iarăși ochii. Așa i s-a spus, că trecuseră multe zile. Era vară deja. Nu înțelegea prea multe din jurul sau, dar se străduia… Iar toamna a îmbrățișat-o în tăcere. O tăcere în care încerca să își regăsească drumurile sufletului înapoi spre casă.
Rămăsese doar ea. Și domnul care o vizita zilnic și pretindea că-i este soț. Un soț pe care abia primăvara următoare avea să-l reprimească în casa inimii ei. Un fel de reindrăgosteală sau un ecou al dragostei dintâi. Greu de înțeles, așa cum Sylvia își spune mai mereu. Ciudate și nepătrunse sunt căile inimii… Adânci și întortocheate. Sensibile dar puternice în același timp.
Îmi povestește iar cu fire amănunțite istoria. Îi ascult tăcută glasul minții și îi simt cu emoție focul care încă pâlpâie în ochii celor 98 de ani. Elegant și plin de îndrăzneală pășește pe culoarele timpului. Cu umor uneori și cu duioșie îmbracă cuvintele în nemurire și le rostește cu ardoare… În timp ce privim tot spectacolul dimineții… O nouă zi ia naștere și se împlinește sub ochii noștri. Sylvia continuă : “Nu am aflat nici acum cine a provocat accidentul. Am înțeles că domnul respectiv ar fi făcut închisoare. Eu eram încă în comă când s-a dat verdictul. Apoi nu mi-au mai spus nimic ca să nu mă tulbure.
Întrebările au făcut colțuri abia când memoria prindea puteri… Și totuși… totul pare așa de confuz… Iar dimineața aceasta frumoasă mă răscolește adânc… Simt cum mă dor toate amintirile. Dar le vreau în pace. În pace cu timpul, cu eternitatea. Este deja mult prea târziu…Nici o luptă nu își mai are rostul. În timp ce rănile încă lăcrimează.” Lupta Sylviei cu ea însăși… Înțelege și pricepe, în timp ce ochiul tristeții încă se vrea mângâiat.

Au mai trecut 2 săptămâni. Succesiuni de dimineți senine sau ploioase și inserări adânci și tăcute. Starea Sylviei s-a înrăutățit enorm… Respira greu iar de o săptămână nu părăsise patul. Era mai mult tristă și abătută. Uneori confuză, ne explica cum a pierdut bătălia cu eternitatea. Iar pacea…pacea încă nu vrea să o îmbrățișeze. Încă ar alerga să o prindă, dar nu poate. Este imobilizată în patul acesta ca într-o închisoare. Este închisoarea memoriei, cea care îi face feste. Iar nopțile se cuibăreau triste și monotone peste toate rămășițele timpului.
Trecuse deja de miezul nopții, iar Sylvia îngâna somnul cu iluziile. Cineva sunase insistent la ușă. Un domn înfofolit într-o mantie neagră apăruse din negura nopții. Părea trecut de 70 de ani. Ani care s-au îngrămădit aspru pe coloana timpului și l-au încovoiat ca într-o rugăciune. “O caut pe Sylvia. De foarte mulți ani… Va rog mult, lăsați-mă să o văd. Sper că încă mai este în viață… Acum abia am aflat unde trăiește. Am condus prin ploaie 1000 de kilometri. Nu știam exact cum voi ajunge.”
A pășit timid pe coridorul casei. L-am condus spre camera Sylviei. “Sylvia, un domn dorește să te vadă”. Brusc fața ei s-a împrimăvărat ca o dimineață senină de martie. În timp ce domnul a îngenunchiat tăcut lângă patul Sylviei. I-am lăsat împreună. Începea probabil sezonul confesiunilor. Erau momentele lor intime.
După o oră domnul a părăsit camera. “Aș mai fi stat cu ea, dar este așa de obosită. Și respiră greu. Voi reveni zilele următoare.”
Am intrat tiptil să o văd. M-a zărit. Cu o voce tremurândă, mi-a șoptit: “M-a îmbrățișat pacea. Iertarea mi-a cicatrizat rănile. Sunt în sfârșit împacată!” Și a adormit cu zâmbetele frumos pictate pe ridurile timpului.
Peste o oră, soarele desena flăcări de lumină pe cerul unei dimineți frumoase de martie. Sylvia însă nu mai avea să-l vadă. Pășise deja în îmbrățișarea cu pacea și dansa probabil cu fericirea pe firele magice ale eternității. Liniștea și pacea erau așa de tainic zugrăvite pe fața ei.
În timp ce soarele prindea contur pe retina zilei, contabilizam momentele nopții și încercam să înțeleg cum este decriptată esența vieții. Ciudate și nemărginite sunt înțelesurile ei. Sensibile dar puternice în același timp.

© Simona Prilogan

Imagine: Josh Sorenson, Pexels

Rătăcire

Îmi spui cum se zbate durerea și strigă pe străzi în amiază când umbre de foc mai veghează la capătul celui ce n-are nici casă, nici bani de mâncare; nici unde să-și verse povara.

Te uiți doar cum se-ntinde sfoara și taie haină în carne și-n nopți își croiește ocara și-o-azvârle pe-a zmeilor coarne.

Te uiți și pricepi cum în toate istoria-și joacă povestea și tainele-și strigă ne- vestea pierdută-n adâncuri uitate; când anii-și apleacă mirarea pe-un glob rătăcit printre astre, în care mânjirăm cărarea ce duce spre zările-albastre.

În care pierdut-am culoarea iubirii firești din născare, iar orbi uneori în umblare strivitu-i-am aspru candoarea.

Îmi spui cum o lege nebună îți leagă copilul departe de dragostea ta și că poate să-ți nege credința străbună, spurcând din justețea luminii sub false pretenții de viață, numind adevăr ignoranță sub lupa și umbra rușinii.

Te uiți și pricepi cum noroiul abundă grădina iubirii, nevrând înțelesul gândirii să-i stingă din minte războiul.

Aproape de suflet își prinde culori și reflecții bizare, o lume ce-și pierde-n uitare esența trăirii divine.

E seară pe-asfaltul durerii iar îngerii-ncearcă s-aline tăceri sângeroase și pline de monștrii barbari ai căderii.

Sub ceruri se-adună grămadă al lumii supliciu și teamă, dar luna iubirea o cheamă să picure pace pe stradă.

© Simona Prilogan

Imagine: Alex Azabache, Pexels