Salutări din Cotidian – Puzzle printre idei, cuvinte și alte lucruri serioase…

Era o vară fierbinte și diminețile miroseau a moșocoarnă, printre văile pline de farmec ale Corbeștiului.  Nu împlinisem încă 8 ani și mă bucuram de vacanță în bratelele pline de dragoste și blândețe ale bunicilor, pe coama pădurilor într-un Bihor de poveste. Le povestisem toate peripețiile primului an de școală în care am îndrăznit chiar să scriu și prima mea poezie. Și eram tare mândră de asta.

Hunedoară, Hunedoară 

Ești o floare-n a mea țară.

Ești o floare de bujor

Dăruită tuturor.

Ai petalele ca focul

Îmbinate cu norocul

Ce la soare se-ncalzesc

Și pe hartă strălucesc.

Dansam ore de bucurie și liniște printre poveștile bunicului. Tare frumos mai povestea. Vasalia Tomii era renumit peste nu-știu-câte sate pentru istețimea lui și pentru felul în care diseca problemele lumii. Filozofie, geografie, aritmetică, politică, religie. Toate se aflau frumos îngrijite în tolba bunicului. Bunica îl privea cu ochi galeși, dojenindu-l câteodată, când, aprins fiind de câte vreo discuție ori amintire, bunicului îi mai scăpa o vorbă mai nelalocul ei. La un moment dat, un uliu de tristețe s-a abătut asupra Văii Negre. Bunica căzuse la pat. Nu știam ce s-a întâmplat.  Nu înțelegeam mai nimic. Refuza mâncarea. Ne îmbrățișa cu privirea din ce în ce mai adâncită în gânduri. O mângâiam senin pe față și o imploram să guște din tocănița gătită de bunicul. Nu mai vorbea… Îmi zâmbea. Părea obosită… După trei zile bunica nu mai era. Am strâns ochii într-o neînțelegere a dimineții. Când i-am deschis, bunicul plângea cu capul aplecat ca într-o rugăciune a eternității. Nu știam pe care să-l îmbrățișez mai întâi.

Plângeam printre sughițuri și încercam să înțeleg cum este viața croită. Îmi luasem un caiet vechi rătăcit prin podul cu fân așezat deasupra grajdului și am fugit pe malul râului. M-am așezat pe coama cărării și am început să scriu… Febril, cu gânduri despicate în piese. Le împărțeam și apoi le adunam în idei, înțelesuri. M-am pierdut printre cuvinte în timp ce plânsul mă însoțea încă, fidel, în sughițuri. Frigeș stătea cuminte lângă mine. Cățelul meu blond, care mă urmărea peste tot. L-am privit în ochi iar el, înțelegând parcă tot focul din inimă, m-a mângâiat cu lăbuța peste umăr. Bucăți de cer se desprindeau în minte iar seara m-a prins scriind în continuare. Ca o descătușare a furiei, a fricii și a nedumeririi.

Nu-mi amintesc când m-a îmbrățișat candoarea scrisului în brațele timpului. Bunicul a plecat și el după șase luni. A plecat să se întâlnească cu mireasa sufletului. M-a încurajat să scriu. Cu pasiune, dor și încăpățânare. Așa cum simte inima. Să îmi spăl cu el sufletul de plânsul lumii.

Și așa am făcut… Ceasuri de cumpănă, dureri de legănat, bucurii de strâns la piept. Toate s-au perindat peste foi, jocuri de cuvinte și ochiuri de întrebări.

Citisem de multe ori despre estetica frumosului, despre puterea Cuvântului, despre dreptatea socială și multe alte lucruri importante. Citisem și mi le-am așezat în cămăruțele gândului sub lupa de întrebări pentru o intimă retorică a sufletului.  Jonglam în puzzle cu noțiuni despre noroc, ursită, destin, ghinion și multe alte albăstrele ale realității. Apoi, inexplicabil, am simțit un dor cumplit de bunicul patern. Bunicul acela pe care nu l-am întâlnit niciodată. O primăvară întreagă construisem în gând și pe foaie, secvențe din modul în care urma să mă prezint. Eram nepoata florilor. Ale florilor de August, rătăcite peste lumea durerilor. Un alt August însă mi l-a luat. Iar florile lacrimilor s-au așezat iar pe hârtii.  Turțul fusese departe de planurile cotidiene, iar copilul din mine a rămas să își deseneze plânsul sensibilității peste nedreptățile lumii.

Și atunci poezia mi-a devenit respirația sufletului… Un cântec – strigăt peste lume. O poezie doar a mea…

Treaba asta cu ieșitul în lume m-a intimidat dintotdeauna. Protocoluri, uzanțe și ritualuri mi-au părut un fel de limbaj mult prea greoi pentru felul meu rebel.  La fel a fost și scrisul…  Printre picături de timp, mai publicasem înainte, sporadic, în câteva reviste. Dar nimic la modul serios. Copiii mei au fost primii care m-au încurajat să pasesc cu încredere „în lume” cu ceea ce scriam. Ei mi-au fost primii critici. Așa s-a născut blogul. Iar de atunci povestea a curs cu episoade colorate, hazlii, cu ușoare dezamăgiri uneori, dar cu multe nuanțe turcoaz- albăstrii.

Despre scris? Scriu așa cum simt. Fără pretenția de a face o literatură de clasă. Dar ce este în fond Literatura? Literatura este Îmbrățișarea curată, prin Cuvânt, a Frumosului cu Adevărul, pe pânza subțire a realității până dincolo de înțelesuri. Îmbrățișare în care îmi găsesc adăpost, lumină și tovărășie. Literatura este șezătoarea sufletelor noastre, acolo unde înțelegem că niciodată nu suntem singuri. Așa o văd eu. Dincolo de lacrimile lumii. Cu blândețe, gingășie, lumină și bucurie. Acolo unde sufletul se odihnește iar voința își curată aripile de zgura întunericului. Percepția îi aparține întotdeauna cititorului, iar dacă jocul cuvintelor reușesc să-l și transpună în imaginile pictate, atunci bucuria este cu atât mai mare, cu cât mesajul ajunge mai ușor în adâncul înțelesurilor.

Despre a publica? Am ales să o fac pe cont propriu pe o rețea de self-publishing. Sunt mulțumită cu felul acesta de a publica iar în alt articol voi explica pe îndelete de ce. Vânzările? Un fel de praf fin și pulbere de piatră. Dar bucuria mea este că mama a citit cartea. Și copiii. Și câțiva prieteni de suflet. Iar pentru mine asta a contat mult. Și m-a ajutat să îmi alung de-a binelea, din cap, toți fluturașii cu iluzii. Iluzii roz- aurii. Am făcut și aici o radiografie adâncă a realității. Rezultatul scanării? Prefer să scriu pe limba mea. Dorm bine noaptea și mă simt împlinită prin fiecare cuvânt așezat pe hârtie. În rest, am o meserie frumoasă tare, de care mă bucur în fiecare zi, iar asta mi-a permis ca tot profitul din vânzarea cărților să-l direcționez către cauze umanitare. Iubesc mult oamenii, florile, culorile, animalele, păsările și SCRISUL… Iar dacă cumva v-am transmis un zâmbet senin prin rândurile mele, vă invit și la o sezătoare. O șezătoare de suflet cu povestiri și poeme sculptate între nuante. Nuante de Albastru, Iubire, Visare și Dor nemărginit.

Și nu uitați: prețuiți tot ceea ce aveți. Acum, cu bunătate și gingășie.

 

În călătoria către infinit, am îmbrăcat numerele în idei si le-am învăluit printre povesti peculiare în valsul tematic al existentei: trei pasi pentru un vis, trei pasi pentru o fortă. Forta de a continua. Atâta vreme cât este viată, este sperantă! –  Ochi de Poveste

Advertisements

2 comments

Lasă un răspuns