Aventura italiană

Publicat de

Soverato Marina

Mi se propusese cândva un nou început. Un job simpatic într-o cofetărie undeva la malul mării Ionice, pe talpa Italiei, un fel de artă contemporană, cum o numesc filozofii genului în CV-urile de prezentare, asistentă de patiser si anume spălat de vase într-o aglomerată și înghesuită tavernă numită bucătărie. Pentru o frumoasă sumă de 100 de euro/ săptămânal. Cu un “săptămânal” întreg, mă înțelegeți, 7 zile în cap și coadă. “Micile detalii” ale jobului mi-au fost oferite la fața locului, că așa este “profesional” pentru un job “la negru”. Ca să fie momeala de folos, oferta auzită via telefon în România, a sunat aproape apetisant pentru un job normal de 500 de euro/ lunar cu posibilități de a lucra part- time. “Drăguțo, dacă lucrezi din greu poți câștiga și 1000 de euro!” mi s-a spus în a doua zi a sosirii mele. Am aprobat oarecum mirată de discrepanța atât de vizibilă între realitatea realității de la marginea mării Ionice și nuanțele de supra potență, supra idealism, “supra exagerare”, supra încredere, sau hai mai bine să le spun supra-minciună ce îmi fusese transmisă cordial pe aburii prieteniei. “Că doar suntem români, fată, ce naiba, trebuie să ne ajutăm!”. Este drept că cei 500 nu m-au încântat auditiv încă din start, dar uitându-mă în stânga și în dreapta, și în portofel, și în perspective, și la turuiala de doi bani făcută pe toate posturile naționale, în care politicieni și capete luminate își dădeau dinamic cu păreri și se bășcăleau mai rău decât în piața mare, am decis: fac o încercare. Și într-un mare fel, zic eu, acum, bine am făcut. Pentru un om ce nu are job, nu are relații, nu are bani, sosesc momente în care atitudinea face o mare diferență.

Nu mi-a displăcut jobul în sine, ba chiar am învățat lucruri noi, și apoi nu mi-a fost nicicând rușine să dau cu mătura, să spăl vase, să fac curățenie. Sunt lucruri care fac parte din existență și trebuie luate ca atare. Mi-a displăcut în schimb faptul că jobul a fost temporar,doar pentru 2 săptămâni, timp în care posesoarea de drept a jobului era în concediu. Mi-a displăcut faptul că am fost mințită brutal, și taman de o conațională. Mi-a displăcut faptul că această conațională și-a planificat frumos concediul pentru o lună, iar pentru că cineva trebuia să îngrijească de domnul bătrân și simpatic de altfel, pe care ea îl avea în plasament, s-a gândit că nu ar fi rău să “aducă” o fată din România. Că ce or face după ce se vor termina cele 2 săptămâni , Dumnezeu cu mila! “Dar fată, să nu te îngrijorezi. Pentru că o să ai grijă de moș în lipsa mea, te las să stai gratis în casă, luna asta.” Mosu’ trebuia dus și adus de la dializă de câteva ori pe săptămână. Trebuia însoțit la cumpărături, trebuia supravegheat îndeaproape, îngrijit, și culmea “politeței” era de acord ca eu să lipsesc zilnic de acasă, timp de 2 săptămâni,orele în care exersam jobul minune. Iar drept bonus, primeam și bucuria exclusivă de a curăța baia de căcat pisicesc, întrucât mâțele moșului, 3 la număr, aveau preferințe speciale și serveau colțurile băii drept toaletă.

Nu mi-a luat mult să decid întoarcerea în țară, mi-a luat doar să aștept încheierea săptămânii de muncă, să îmi primesc bănuții și să găsesc o scuză frumoasă. Fratele moșului s-a înfuriat teribil la aflarea veștii că voi pleca înapoi. “Nu ai cum să te întorci, tu ai fost adusă aici special pentru a îngriji de fratele meu!”, a tunat nervos omul. În percepția lui, poate că avea dreptate, însă nu cunoștea dedesubtul realității. Eu am fost amăgită cu un job de 500 de euro și cu o chirie de 200. Duminică seară, mi-am luat “la revedere” de la bătrânelul simpatic, care a lăcrimat mult într-o îmbrățișare strânsă, mărturisindu-mi că îi pare rău că am fost mințită, că mă înțelege, că nu poate face însă nimic pentru a îndrepta lucrurile. Și m-a asigurat că fratele lui va avea grijă de el până la întoarcerea “conaționalei” mele. Cu frica și spaima în brațe, am părăsit casa de pe micuțul deal al Soveratei Marina, târând după mine un bagaj în care îmi vârâsem în grabă până și cele mai adânci speranțe, încâlcite cu idei extreme. Cu frică și spaimă îmi întorceam capul la fiecare 5 minute în obsesia gândului că fratele moșului ar putea fi în urma mea, vrând să se răzbune crunt pe decizia de a-i abandona fratele. Iar în timp ce povești despre italieni nervoși și crime oribile îmi defilau peculiar prin amintiri, vocea ca de plumb mă urmărea încontinuu… “Nu ai cum să te întorci, tu ai fost adusă aici special pentru a îngriji de fratele meu!” Drumul până la stația în care urmam să iau un mic autocar Atlasib, mi s-a părut o veșnicie adâncă. Urcasem iar șoferul mă privise ciudat. Probabil că eram lividă, ca după o alergare în jocul cu moartea. Eram bucuroasă de acum, că eram încă în viață. Lăsam în urmă nouă zile de aventură italiană, cum urmam să o numesc la întoarcerea acasă. Lăsam în urmă nouă zile în care viața mi-a arătat câteva fețe neștiute încă. Nouă zile în care aflasem povești de viață dură, de tristeți măcinate din existența românilor ce își amestecau lacrimile cu dorul. Nouă zile în care matematica realității încă nu își găsise exponentul. În timp ce pe fața lucioasă a ecranului TV aceiasi bufoni politici debitau idei aburite, ce nu aveau nici o legătură cu realitatea. O realitate în care autocare plecau înspre Europa mare purtând vise și speranțe în buzunare. O realitate în care tot aceleași autocare purtau înapoi către casă eșuații ecuațiilor cu multe necunoscute. Ecuații ce purtau de acum mai multă atitudine poate, ori mai multă înțelepciune. Ori poate nici una dintre acestea. Au trecut fix 6 ani de atunci. Între timp, politica românească s-a făcut mică de tot în percepția mea, fără nici o valoare umană. Aceiasi bufoni dănțuiesc un dans al ignoranței, în timp ce alte autocare, avioane sau mașini gonesc neîncetat către destinații îndepărtate.

Nu scriu acestea pentru a critica. Nicidecum. Toate aceste momente m-au făcut să plâng, să râd, să meditez. Toate aceste momente au adăugat un plus la ceea ce sunt acum. Nu scriu nici pentru a da lecții de viață, gen cum să faci praf o idee în 7 pași mărunți, măruntei. Scriu pentru că mă străbătuse o strângere grea de inimă în trecerea zilnică, la auzul expresiilor gen: “Vai de noi, am ajuns mai rău ca cei din…” și aici sunt pomenite denumiri ale unor locuitori ai planetei, pe care în percepția colectivă le asociem celor mai negre realități. Scriu pentru că de asemenea mă lovesc des de expresia : “Trebuie să ne facă cinste că doar lucrează în…” iar aici curg numele unora pe care tot percepția colectivă le-a cocoțat în țara lui “câinii cu colacii-n coadă”. Scriu pentru că, întâmplător sau nu, m-am aflat la un moment dat într-o țară asiatică și am trăit pe viu emoții de o frumusețe aparte, între oameni care deși sunt, pe nedrept, desconsiderați de alte popoare, au dat dovadă de o umanitate absolută. Scriu pentru că în țara câinilor cu colacii-n coadă, realitatea “îmbrățișează” noțiunea de român cu multă răceală și o îngenunchiază de cele mai multe ori, din păcate.

Scriu pentru că încă mai am încredere în umanitate, în dragoste, în speranță. O umanitate în care învățăm că toți aparținem în aceeași măsură pământului mamă, că nu putem avea idei de superioritate națională. Că fiecare petec de pământ aduce ceva inedit și de importanță vitală. Scriu pentru că visez la zilele senine în care doar gândurile bune să ne fie îmbrățișarea sfântă a dimineții.

 

MANOVRA:ALEMANNO,NO PEDAGGIO GRA O SU ALTRI ACCESSI CITTA'

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.