Scanare

Publicat de

Do-I-need-an-X-ray

S-a nimerit să fie ultima programare pentru azi. A intrat politicos, s-a așezat liniștit pe un fotoliu în sala de așteptare, a scos o carte din geantă și a răsfoit-o până în momentul în care am apărut: „Hello, my name is Simona and I am the radiographer. Thank you for coming today!” Spun cu un zâmbet larg și îl rog frumos să mă insotesca către camera de scanare. Urmez același protocol și explic pe îndelete în ce constă examinarea, unde, cum și de ce. Domnul, foarte politicos, ascultă, aprobă și apoi mă întreabă: „Telefonul trebuie să îl închid?” „Oh, nu, nu-i nevoie”, zic eu. Și cu un zâmbet șugubăt completez: „Atâta vreme cât nu răspundeți la apeluri, dacă sună, este ok.” Râde cu poftă. Senin. „Ai dreptate! Deși nu cred că se poate întâmpla așa ceva. Nimeni nu ar răspunde!” „Se poate! Dar nu este de dorit!” completez scanand un colț un amintire.
Acum că tot am vorbit despre amintire, vă descriu pe scurt un episod. Fără să judec. Doar faptic. Eram în România, iar în dimineața aceea lucram pe CT. (Tomografie computerizată) Lista de programări era deja aglomerată rău. La care se adăugau dacă era nevoie, cazurile de urgență. Se prevedea o nouă zi plină de examinări care de care mai complexe. Dar a apărut el. Un domn care a intrat instant, la minut, nu știu cum (mă rog, un fel de a spune) pe lista de programări, taman primul, luând din timpul alocat celor ce așteptau cuminți la rând. Nu era nici o urgență. Era doar… un domn cu „importanță”. Așa mi s-a spus, neprotocolar, cu sfatul că trebuie să-l scanez și gata. OK. Îi explic frumos domnului cu „importanță” cum este cu scanarea, ce și unde, iar în momentul în care vreau să pornesc mașinăria, telefonul domnului țârâie, iar dânsul nici mai mult nici mai puțin, răspunde. Nuuuuu, asta este prea mult, îmi spun mie însămi, deja iritată. Întru iar în sală și vreau să îi explic că acum se face o scanare, trebuie să stea nemișcat, și alea, alea. Îmi întoarce nepoliticos o privire dură în timp ce aproape urlă în telefon. Pricep că este vorba despre afaceri, bani, cineva trebuia să facă ceva și nu a făcut, bla, bla, bla. Încerc să mă calmez. Ce altceva puteam face, de altfel? Domnul cu „importanță” termină în sfârșit conversația, după vreo 5 minute, și „fericită” de acum, reușesc să duc la bun sfârșit scanarea.

Revenind la ziua de azi, trebuie să adaug că aproape 90% dintre pacienți mă întreabă, la finalul examinării, de unde sunt, iar cam 70% se prind în discuții de tot felul; doar timpul limitat ne împiedică uneori să conversăm mai pe îndelete: medicină, cultură civică, istorie, vrute și nevrute. Parcă am fi prieteni cu toții de când lumea și pământul.

La fel a fost și cu ultima programare pe azi. Domnul, un bărbat înalt cam între două vârste, cu o sclipire aparte în ochi, mă întreabă politicos de unde am accentul. „România” răspund cu același zâmbet larg. „Oh, am fost în România. Pe vremea lui Ceaușescu. Am avut câteva spectacole împreună cu teatrul din Moscova, în București. Ce mai vremuri! Mă bucur mult să aud că ești din România!” Zâmbetul meu de acum înflorise de-a binelea, iar ochii cred că îmi exprimau mirarea mai clar decât scanările mele toate dedesubturile. Internetul era deja foarte slab iar în așteptarea imaginilor aveam să aflu mai multe despre Chicago, Moscova, teatru, trupe de actori. După ce actualizez „cu succes” toată procedura și îl conduc înapoi către sala de așteptare, ne prindem în conversații pline de vervă. Artiști, modele de viață, scriitori, înțelepciunea înțelepciunii. Petrecem încă minute bune la intrarea în clinică. Nu mai era nimeni. Recepția deja închisese. Doar noi doi prinși într-un carusel plin de bucuria senină a unor povesti de viața, intr-o discutie plină de farmec.

Nu mi-a dezvăluit cine este. Nu a simțit nevoia unei „cărți de vizită” exprimată pompos. Dar pentru că am vorbit despre atâtea, am avut curiozitatea să dau o căutare pe Google. L-am recunoscut repede: un director de teatru. Unul foarte important din lume. Și un actor. Nu vă pot dezvălui identitatea, pentru că… secret profesional.

Sunt doar gânduri, acum când încerc să pun cap la cap câteva „scanări” de situații. Încă zâmbesc minutelor, nostalgic. Viața este un teatru în care ne măsurăm „importanța” în funcție de scriitură, recuzită și spectatori. Ceea ce rămâne cu adevărat important sunt sentimentele pe care am reușit să le imprimăm timpului. Bucurie sau tristețe, încredere sau teamă, uimire sau amăgire.

Reclame

4 comentarii

  1. Foarte mult mi-a plăcut povestirea ta și antiteza dintre cele două personaje. Cred că ești o prezență mai mult decât simpatică (și câtă nevoie e acolo unde lucrezi!). Am observat același lucru și eu, că oamenii cu adevărat valoroși au o modestie și un bun simț… Apanajul inteligenței. Iar tu scrii incredibil. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ai mare dreptate, oamenii cu adevarat valorosi au o modestie aparte! Se intampla sa-i intalnesc mereu. Sunt absolut impresionata!
      Cat priveste mediul in care lucrez, conteaza enorm empatia si comunicarea. Nu de putine ori am fost imbratisata in semn de apreciere si multumire. Iar aceasta conteaza enorm si pentru mine.
      Multumesc din suflet, draga Em! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.