Dansul ștrengar al timpului

Știam că vestea ar fi fost uluitoare, așa că am evitat să o anunțăm pe Ana. Toate pregătirile le-am făcut doar sub acordurile copiilor. Nu ar fi bine să o neliniștim, spune Cosmin plin de umor negru… Ar putea face un infarct! Prea riscant!

Londra, 8 am

Ajung în aeroport plină de entuziasm și cu capul bubuind de planuri și idei . Cosmin sună ca de obicei să se asigure că sunt în bună regulă… Sunt în mine însămi, puțin mai mult stresată, dar mă încurajează: O să fie bine, mama! Tu întotdeauna ne-ai inspirat! Lacrimi de fericire imi spală ochii în timp ce repetam o dată în plus toate precauțiile. În caz că… Aș,ce nebunie este viața uneori!

Este o dimineață de duminică plină de lumina jucaușă. Lucru foarte rar aici. Aproape că îmi pare rău că o să pierd dansul Soarelui.

O sun pe Ana. Este așa de fericită când reușim să mai povestim. Suntem cele mai bune prietene, de când lumea și pământul. De când a început universul nostru, pierdut foarte departe în lumea jucăriilor.

Îmi răspunde plină de agitație… Simona, este rău de tot… Ai văzut la știri? Emigranții sunt blocați la granița cu Ungaria… și începe să îmi turuie într-o viteză amețitoare toată istoria recentă… Nu știu nimic, spun eu, nu am auzit nimic… Îmi spune pe repede înainte cum sunt o masă enormă și au venit din toate țările, chiar și din Pakistan, și îmi încheie obosită frazele cu un “sper că AB este ok”. El este bine, îi răspund, tocmai ce am vorbit cu  și el. Dar mă opresc brusc din planul pe care tocmai alunecasem. Ana mea este prea agitată de toată situația de care eu, una, nu am nici un habar. Cum aș putea să-i spun că, nah, tocmai sunt în drum spre… Islamabad? Suspend ideea și meșteresc repede o frumoasă și liniștită poveste de duminică însorită.

Eu, și mai stresată de acum, privesc iar biletul și data de întoarcere : 11 Septembrie, Islamabad- Londra. Preț de câteva secunde, am simțit cum înnegurarea se lasă peste ochii mei și cum alunecam într-un vârtej amețitor… Avioane, bombe, atentate, septembrie, teroriști, țiuiau cu toții în capul meu…

Cu optimism inainte!

Dubai, 2 am, următoarea zi

Zborul spre Islamabad a fost anunțat iar noi așteptăm deja liniștiți dar nerăbdători îmbarcarea… Și așteptăm… și așteptăm… Trece o oră, trec două ore… Mă panichez… Rău de tot… O doamnă de la compania aeriană ne anunță că pe aeroportul din Islamabad au apărut ceva probleme… Nu înțeleg bine despre ce este vorba. Mintea mea face rapid conexiuni cu atentate și teroriști. Mă liniștește o doamnă care s-a nimerit să fie lângă mine. Aerul condiționat a avut o problemă tehnică, au fixat-o, dar între timp pe aeroportul din Islamabad au început muncitorii să lucreze. Și nu este disponibilă încă nici o pistă de aterizare.

Mă bufneste un râs interior, un fel de râsu-plânsu’. E prea mult stres în capul meu.

Vom mai sta 7 ore în aeroport, iar compania aeriană ne oferă vouchere pentru mâncare. Lumea pare puțin mai relaxată acum că am aflat cauza întârzierii, dar oboseala în același timp își spune apăsat cuvântul. Legăm timid conversații între noi. Din mulțime, câțiva tineri auzind că sunt din România, exclamă plini de entuziasm: Akcent!

Până să mă dumiresc despre ce accent este vorba, aud cântând “That’s my name”! Surpriză pe verticală! În câteva secunde o masă compactă de tineri cântau un cântec…românesc!

Continuăm cu Kamelia, și așa cum eu încă nu știam corect versurile, mă încurajează bucuria lor. Într-o obositoare dimineață de sfârșit de August, un grup de tineri pakistanezi cântau cu o româncă melodiile trupei Akcent, în aeroportul din Dubai. Într-o manieră atât de liniștită și politicoasă.  O mică (mare) nebunie…

Mi-au povestit cu lux de amănunte secvențe din concertele pe care Akcent obișnuiește să le aibă în Pakistan. Fabulos! Stresul a dispărut. Câteva doamne mi-au împărtășit idei culinare pe care le-au “prins” de la prietenii din România… Ei, na, ce mică este lumea!

Islamabad, 2 pm

AB mă așteaptă plin de emoție exact la poarta unde, de obicei, sunt admise doar oficialitățile:  „Le-am explicat frumos că logodnica mea sosește, dar nu vorbește nici urdu, nici engleză.” „Și atunci cum comunicați voi?” m-a întrebat ofițerul foarte nedumirit. „În românește” am răspuns plin de hotărâre, încercând să îmi amintesc frânturi de grai mioritic. Norocul meu se pare că fost faptul că tare l-a impresionat povestea aceasta ad-hoc și mi-a dat acceptul de a intra. Ce nebunie!

Bine-ai venit! Îmi sună atât de cald așa cum limba maternă auzită într-o lume departe întotdeauna trezește emoții.

O lume cu totul nouă s-a deschis înaintea mea. Căldura oamenilor m-a ajutat enorm să îmi port pașii pe tărâmul lor plin de farmec și povești! O lume cu totul diferită de ceea ce îmi imaginasem.

Povestea continuă și promit să revin așa cum Ceva Românesc a rămas imprimat în memoria timpului pe care l-am petrecut atât de frumos acolo, dansând cu razele unui Soare luminos.

Uneori ideile ne invită în dansul ștrengar al timpului, fără a mai privi ochiul nedumirit al întrebărilor. Uneori a lua riscuri pare o mică și nevinovată nebunie, ce ar putea să se transforme într-o sărbătoare a iubirii, a bucuriei și a luminii.

@Simona Prilogan, Nottingham, 05/09/2018

Literaturacautopie, Tema zilei – „O mică nebunie”

Anunțuri publicitare

Lasă un răspuns