Peronul doi

Am prins autobuzul 8 taman în timp. Lăsam în urmă două zile în care amintirile îmi jucaseră feste printre picăturile realității. Un Clifton sofisticat îmi răsfățase privirile printre treburile complicate ce mă alungaseră într-acolo.  Două zile în care descoperisem iar cât de ușor poți schimba starea lucrurilor, doar printr-o (ne) atingere de picior. Treptele înguste ale unui trotuar îmi puseseră gând amar de cu dimineață și mă trântisera la pământ într-o secundă de neatenție. Cu pantalonii sfârtecați, cu genunchii zdrobiți și cu obrazul roșit de jenă, m-am adunat dintre grămezile de durere și privirile curioase, șchiopătând într-o amintire plină de flori albe care să îmi spele puțin din lacrimile ce curgeau rostogolite de otrava durerii.

„Hai să vedem mireasa!” mi-ai șoptit și acum dintre ecourile unui timp pierdut în albastrul unui infinit.  Atunci m-ai prins de mână ca într-o horă a bucuriei. Ne-am pitit repede printre oameni, gânduri și trenurile ce tocmai făcuseră cruce în gara mică. Peronul era ticsit de lume, neobișnuit pentru o zi de sâmbătă. Un alai de nuntă se întregise sub ochii noștri la marginea platformei 2, cu veselie și cântece deșucheate. Am vrut să trecem grăbiți strada ce se întindea liniar la ieșirea din gară. Speriată de mașina ce părea că vrea să treacă razant în viteză, am ezitat și m-am retras doi pași scăpându-mi mâna din strânsoarea caldă a palmei tale. Erai deja de partea cealaltă și am reușit să îți zâmbesc ștrengar, dându-mă puțin la o parte din pricina mulțimii ce colora deja exuberanța colectivă.  Am pășit iar să trec strada, privind către tine. Inima îmi bătea deja cu putere iar un cer nemărginit și albastru  mi se înghesuise în gânduri, făcându-mi secundele zilei să țopăie a desfătare. O desfătare în care mintea parcă prinse curaj și ideile se îmbulzeau fericite într-un balon de speranță. Iar când taman îmi lărgisem zâmbetul într-o îmbrățișare a emoțiilor, o gaură de nicăieri mă atrase cu putere, zdrobindu-mi piciorul într-o bară ruptă. Când am ridicat privirea, erai deja lângă mine, strângându-mă în brațe și ridicându-mă din canalul cu capacul ciobit. Nu știu care au fost mai puternice. Durerea unui traumatism violent ori fericirea de a fi în brațele tale. Am lăcrimat. Mult. A durere. A fericire. M-ai luat în brațe cuprins de seriozitatea momentului și în grabă m-ai dus înapoi pe peronul gării. Peronul emoțiilor, în care, diminețile, îți așteptam cu nerăbdare apariția. Ne salutam cuminți, povesteam banalități iar apoi fiecare urca în trenul lui ce tocmai făcea cruce cu celalat în gara mică.

Ai chemat ambulanța iar în așteptarea ei mi-ai privit ochii adânc și mi-ai șters lacrimile. „Râs cu plâns” mi-ai șoptit delicat, încercând apoi să mă liniștești, în timp ce grija că lucrurile sunt complicate ne-a învăluit pe amândoi. Piciorul nu arăta deloc bine, dar zâmbetul își schița culoarea peste toată durerea sfâșietoare. Fluturi zăpăciți se înghesuiau sub geaca subțire. La întrecere cu magia ciudată a  clipei.  M-ai îmbrățișat strâns ca într-o îngemănare de suflete. Probabil că doreai să îmi arăți că îți pasă. Eram încă un copil, o adolescentă zurlie care nu deprinsese secretul seducției și armele ei. Ți-am zâmbit senin, copilărește, iar albastrul cerului se coborâse în privire. Tremuram. Cu râs și cu durere.

Trecuseră doi ani peste întâmplare. Piciorul se vindecase greu. Dar mult mai greu mi-a fost să îți caut privirea printre mulțimea de pe platforma gării mici și să nu o găsesc. Ai dispărut în seara aceea. Aveam să aflu mult mai târziu că ai fost detașat în îndepărtata Siberie.  Pentru doi ani. Timpurile acelea rânjeau uneori sub aripile diplomației. Promiteai mult iar ei îți promiseseră de asemenea un viitor lipsit de griji.

Un septembrie rece se strecoară iar printre  genele realității. Am prins autobuzul 8 taman în timp pentru a ajunge la gară.  Peronul era ticsit de lume, un lucru foarte obișnuit pentru o seară de vineri. Cu genunchii zdrobiți, șchiopătând printre oameni, gânduri și frânturi de povești, m-am refugiat printre amintiri. Pentru o secundă, ți-am căutat privirea prin mulțime. Eram pe platforma 2 a unei alte gări. Trenurile făceau cruci cu destinații înspre orișiunde. Tu plecaseși demult. Trenul tău făcuse un alt fel de cruce.

Lacrimi se rostogolesc într-o iuțeală a durerii.  Șchiopătând printre firele de foc ale amintirii. Se spune ca prima iubire nu moare niciodată.  Am scos din geantă carnețelul vechi cu coperți turcoaz. Am zăbovit peste însemnările făcute cu mult timp în urmă, într-un alt septembrie rece. Te așteptasem pe peronul doi din gara mică, dar nu ai mai sosit niciodată. Cerul te chemase către o altă destinație.

Incendiari sau palizi, coroanele-şi apleacă
Şi teii care-şi pierd şi ultima lor haina,
Cu ultima bătaie-a unei veri ce pleacă,
În care am clădit atâtea vise-n taină.

Asemenea uitării se duc zburând cocorii,
O zbatere de aripi atinge-un ultim gând.
Mi-e tulbure simţirea precum e valul mării
Şi-adorm plângând iubirea cu tâmpla pe pământ.

Îmi leg singurătatea de frunzele căzute,
De vântul care trece prin inimi răscolind,
De un mormânt pe care cad lacrimile multe
Şi-n toamnă cu tristeţea rămân trăind, plângând…

O seara adâncă se coboară printre minutele unui septembrie colorat. Glasuri de copii și păsări se amestecă prin mulțimea de oameni.  Din albastrul unui gand senin ți-am zărit privirea. M-ai îmbrățișat într-o îngemănare a sufletelor și mi-ai șoptit că totul va fi bine. Am început a zâmbi printre lacrimile ce curgeau rebele. Râs cu plâns, iar puterea încurajării prinse a încolți peste amintire în timp ce peronul doi se întețise de lume, gânduri și frânturi de povești.

@Simona Prilogan, Nottingham, 08/09/2018

Foto: arhiva personala – Bristol, UK, 2018

Anunțuri publicitare

Lasă un răspuns