Ei spun ca sunt fals

img_4548

Ei spun că sunt fals, fiindcă plâng
Prin lacrimi ce n-au cunoscut
Cum apele-au curs pe pământ
Și lumi s-au pierdut în trecut.

Eu spun cum povestea ia zbor
Sub flăcări de simț în amiazi
Când cești de cafea își măsor
Speranțele pentru un azi.

Și lăcrima-mi las pe un cânt,
Curaj pentr-un suflet de-o vrea
Să-i prindă în taină veșmânt
De frate, de zâmbet, de stea.

Ei spun că sunt fals, fiindcă plâng
Al altora chip, foc și dor.
Eu spun că sunt om doar, și-mi frâng
Aceleași aripi întru zbor.

 

@Simona Prilogan, Nottingham, 02/10/2018

( Text apărut aici în comentarii. )

Anunțuri publicitare

5 comentarii

  1. Minunată poezia, cu mult mai multe înțelesuri decât ideea de la care ai plecat inițial, dacă am intuit eu bine. Aici nu-i doar povestea unei insule, ci poveștile multor generații ce și-au pierdut locuri și lumi.

    1. Asa este! Am generalizat, placand de la povestea insulei. Tocmai vorbisem cu o seara inainte cu cativa prieteni, despre cum este sa scrii ca si cum ai fi fost acolo desi nu ai fost, folosind doar calitatea umana de empatie si intelegere. Si oarecum am facut conexiunea intre cele doua idei.
      Multumesc din suflet, Mugur draga! O zi frumoasa si plina de poezie! 😊😊

      1. Ai perfectă dreptate. Asta ar trebui să facem fiecare dintre noi, să încercăm în primul rând să înțelegem, abia apoi să încercăm să discutăm despre întâmplările de odinioară. Și mai cred că o atenție aparte ar trebui să acordăm contextului în care s-au desfășurat unele evenimente, căci acesta dă definiția, dacă vrei, a ceea ce s-a petrecut.

Lasă un răspuns