(În)semne

Primăvara nu dădea încă semne că ar vrea să între în scenă; stătea pitită după umbrele serilor reci de martie. Mă împachetasem printre idei și promisiuni de suflet legate de buchetele speranței. O speranță ce își cam uitase o vreme însemnările în cufărul copilăriei, dar care se rotunjea acum într-un albastru intens: viața categoric trebuie să meargă înainte! Cu primăvară sau nu. Un albastru mă desena prin gânduri, prin dorințe, deasupra de toate neputințele ce își consemnaseră orele de ticăloșie, peste râurile tristeților lungi de nopți nedormite. Un albastru intens mă dansa la braț cu optimismul. Curios cum, dintr-o adâncă râpă a deznădejdii în care demonii rânjesc peste lacrimile durerii, sufletul își face coardă de lumină dintr-un firicel timid de curcubeu, și îmbrățișează bucuria cu toată forța, dându-i vieții noi puteri.

Am plecat… Uneori este atât de eliberator să pleci. Departe. Cât mai departe. Am plecat cu tot cu (în)semne… Unele încă mai stau lipite de coaja sufletului, în procesul de vindecare, ca un protector împotriva sângerării. O vreme nopțile au avut zgomot de vise rănite, în care teama că voi fi ucisă, iar și iar, mă trezeau la realitate. O realitate în care eram liberă… Și respiram iar ușurată…

Cândva o numisem Iubire. O nălucă înaltă, despletită și plină de zâmbete dezinvolte. Apoi pe lângă ea se pitiseră, aliniate cuminți, prejudecățile timpurilor. Că așa trebuie să fie, că așa se cade, că așa ne este rostul, că așa trebuie femeia să rabde, că femeia trebuie să fie supusă, că așa … Că… Iar sensibilitatea joacă la pariu cu norocul. Și lasă semne dureroase uneori peste fâșia timpului. Fiecare cu norocul lui. Dar fiecare cu sensibilitatea lui. Iar când năluca zveltă dispare dincolo de zidurile realității, sinuciderea este la o zbatere de gând distanță. Iar amintirea semnelor de odinioară accentuează groaza. „Ha! Nenorocita aia de curvă. Și-a înșelat soțul. El a omorât-o și apoi a făcut-o bucăți. Bine i-a făcut. Eh, l-au condamnat pe tip doar pentru că a fost sadic, părerea mea. Că de omorât, a făcut bine că a omorât-o. Dacă și-a permis să-l înșele… Iubirea este sacră, nu te joci cu chestii de-astea…” Nici măcar nu-l înșelase. El fusese doar prea gelos și a făcut o obsesie. A primit ani grei de pușcărie. Așa au scris la vremea aceea ziarele. Se căsătoriseră din dragoste. Aceeași.
Ea era deja însărcinată când s-au cununat. Cumva, ar fi vrut să se răzgândească iar în loc de Da să spună un Nu apăsat și să fugă dincolo de păduri. Să se ascundă de rușinea lumii. Dar își spunea necontenit că așa este rostul femeii iar copilul trebuie să aibă un tată. Tot ziarele au scris că la înmormântarea femeii, copilul ar fi strigat într-o disperare plină de durere: „De ce? De ce te-ai căsătorit cu el? Trebuia să rămâi singură. Acum am fi fost amândoi în liniște…”
Am deschis iar ochii ca după un vis scuturat de plâns. Cercul vieții desena mulțimi necontenite pe acoperișul lumii. Un înger mi-a mângâiat obrazul într-o îmbrățișare de lumină. Șuvoaiele tristeții se opriseră brusc la margine de curcubeu. Le vedeam încă acolo, în încercarea de a negocia cu ignoranța mea în a înțelege semnele. Am îngenunchiat în gânduri alături de ochii inocenți și senini ai copilului.

@Simona Prilogan, Nottingham, 07/11/2018

Foto: arhivă personală – Acoperișul lumii, 06/11/2018

Literaturacautopie, Tema săptămânii – Semne

Advertisements

2 comments

  1. Trista povestea surghiunului tau !
    “Je pensais que la pire dans la vie c’était de finir seul. Non. La pire dans la vie c’est de finir avec quelqu’un qui nous donne l’impression d’être seul.”
    O noapte linistita, draga Simona.

Lasă un răspuns