Niciodată să nu spui niciodată – (I)

Cosmin

Pornisem către aeroport cu noaptea în cap. Mama ne împachetase frumos fiecăruia, câteva plăcinte cu brânză și cartofi. Porția mea o vârâsem printre puținele lucruri adunate într-un mic bagaj, în timp ce șuroaie de lacrimi se încăpățânau să curgă necontenit. Peste față, peste gânduri, peste idei. Nu știu exact dacă teama de necunoscut accentua cel mai tare peisajul zilei, ori durerea despărțirii. Despărțirea de copii, de părinți, de casă, de job, de Rex. Îi cuibărisem pe toți în inimă, cu năzuințe cu tot, cu aspirațiile fiecăruia. Le făcusem grădină de bucurie printre cotloanele sufletului în timp ce îmi promisesem că orice ar fi, copiii musai vor face facultate. Rămăsese agățată printre umbrele trecutului, tristețea mea în neputința financiară a acelor ani în care porțile universităților se deschideau mai greu în fața celor necăjiți. Poate că și ambiția mea pălise grav în fața realităților, dar în definitiv, părea imposibil teleportarea într-un alt oraș, prin minuni și alte bazaconii magice. Apoi iubirea. Of, iubirea aia oarbă de te leagă de un sâmbure de idealism apoi te dezleagă taman în nebunia târgului, și dă cu tine de toți pereții. Iar când te trezești din amorțeala durerii, prejudecățile te leagă înapoi ca într-un joc de-a baba oarbă, și iar te zdruncină de colțurile întunecate ale zilei și te calcă în picioare, fără milă, încercând să îți fure și cea mai firească foiță de demnitate.

Pornisem către aeroport înmulțind idei printre matematicile zilei. Contabilizând câți bani și câți ani voi fi datoare minunatelor și binevoitoarelor bănci care mă ajutaseră cel puțin să ies oleacă la liman. Pentru o vreme doar, atât cât reușisem să împachetez câteva lucruri fiului cel mare. Eram fericită. Lumea spune că trebuie să fiu mândră. Sincer, nu prea știu cum se mănâncă chestia asta cu mândria, dar știu și înțeleg cum se simte fericirea. Eram fericită până la cer și înapoi. Cosmin pășise pe poarta universității. Iar visul lui trebuia urmat, cu orice preț. Printre perspectivele viitorului, matematica îmi rânjea cu multe minusuri. Iar rânjetul ăsta vulgar mă îndemnase să pun mâna pe telefon și să sun tipul care tocmai se lăuda în piața mare și stufoasă a LinkedIn-ului cu un job fantastic, extraordinar, nemaipomenit și nemaiîntâlnit. Norocul meu grozav a fost că pe piața Europei de Vest cel mai bine vândut lucru sunt nursele, iar eu rămăsesem cu mulți ani în urmă să fac parte din breaslă. Mulțumeam cerului că a convertit nemulțumirea mea adâncă de peste ani, într-un loz norocos.

Pornisem către aeroport împreună cu AB. Viza lui expira în două zile iar noi urmam să zburăm cam în același timp. Doar 5 minute despărțeau decolările avioanelor pe biletele de îmbarcare. Unul urma să pornească către Qatar iar celalat către Londra. Plăcintele mamei își făcuseră loc în geanta lui AB, alături de amintiri frumoase și pline de zâmbet. „Japonezul” ăsta, cum îl poreclise prietena mamei, furase într-un mod delicat inimile tuturor. Două luni în care, printre conversații cotidiene despre culturi, istorie, matematici și alte lucruri interesante, carismele schimbaseră impresii și zâmbeau a bucurie. AB ne adusese în casă aromele unui Pakistan cu totul necunoscut, iar noi savuram cu o sete intensă, orice amănunt și detaliu. La propriu și la figurat, întrucât printre sarmalele și ciorbele noastre, ne ademenise într-o aventură culinară, un biryani  delicios, gătit de AB cu multă pasiune. Acum însă, un gând înnourat îmi întuneca puțin perspectivele. Aveam oare să îl mai văd vreodată pe omul acesta senin ce ne pictase într- o culoare nouă bucuriile zilei? Greu de spus. Timpul mi-a dovedit apoi că oarecum teama mea a fost întemeiată. Trăiam însă bucuria că dăruisem un buchet de emoții ce urmau să traverseze oceanele.

Drumul către aeroport a fost poate unul dintre cele mai încărcate în emoții, idei, planuri, visuri, lacrimi, amintiri, frânturi de timp, pictat peste un răsărit ce ne zâmbea luminos printre genele dimineții. Un albastru învelea zarea într-o măreție fabuloasă. Doream să mai stau, să opresc timpul în loc, oarecum. Să îngheț bucuriile peste făpturile noastre, să nu ne mai doară nici o lacrimă, să nu ne mai rănească nici un rânjet batjocoritor. Imposibil… Secundele ticăiau în hora timpului, iar roțile mașinii ne apropiau tot mai mult de punctul în care trebuia explorat necunoscutul. La un moment dat, am oprit într-o benzinărie să alimentăm mașinăria cu lichidul vieții. În timp ce bărbații făceau tranzacțiile, un cățel s-a apropiat de ușa mașinii. „Hei, amice, cred că îți este foame”, iar plăcintele mamei îmi apăruseră în minte cu o viteză uluitoare. Am luat două și am ieșit în tabloul de lumină al dimineții. Am îmbrățișat suflețelul acela zgribulit iar în timp ce foamea își regla ultimele conturi în făptura câinelui, am pornit a lăcrima. Tremuram, plângeam, simțind cum o teamă hâdă mă pândea de după colțuri. Ochii inocenți ai cățelului m-au privit, învăluindu-mă într-o mare de liniște. Lăcrimau și ei de acum într-o empatie mult prea sinceră. Nu știu cât să fi stat acolo, pierdută de timp și spațiu, privind în ochii micii făpturi. Știu doar că atunci când m-am ridicat, un soare răsărea în mine iar brațele unui optimism mă prinseră într-o îmbrățișare senină.

La intrarea în aeroport ne-a întâmpinat fiul meu cel mare. Era deja în București de o lună. Peste doi ani, fiul cel mic urma să i se alăture. Cosmin era fericit și plin de entuziasm. Iar eu îmi completam bucuria tivind zilele cu frânturi din bucuriile copiilor. Ne-am îmbrățișat emoțiile ca într-o rugăciune sfântă, promițându-ne că vom răzbi împreună peste toate hârtoapele dorului. Într-un aeroport ce urma să ne devină martorul bucuriilor și tristeților următoare. Încercuiri de lacrimi, între aterizări și decolări. Lacrimi de bucurie, dor dar niciodată înstrăinare.

Povestea aceasta încape probabil în detaliile multora dintre voi, mai mult sau mai puțin nuanțate. Avioane pleacă zilnic înspre necunoscutul unora dintre noi. Cu multe emoții la purtător. Un „bine ați venit la bord” ne sfârtecă uneori zâmbetul zilei, dar speranța ne ține strâns legați într-un albastru senin. Pentru că, atâta timp cât este viață, este și speranță. Într-un răsărit mai luminos, în care copiii noștri pot gusta din fructele bucuriei așa cum poate noi nu am reușit să o facem. În timp ce tivim mărgele de bucurie din izbândele lor. Fericire, zâmbet, emoție… Pentru ei dar si pentru noi.

@Simona Prilogan

( Va urma)

img_2350

12107862_519038404917662_2843746424118073598_n

Anunțuri publicitare

9 comentarii

  1. Emoții, la purtător… mi le-ai dat toate. E un text atât de frumos, pentru că te oglindești atât de sincer! Sufletelul tău cu ochi floare de nu mă uita și-a găsit perechea exotic. Savurez povestea spusă și povestea nespusă… și e frumusețe și durere și sensibilitate și alegeri bune.

  2. Uneori simt nevoia sa despic putin povestea nespusa… insa dincolo de mine, se afla intelegerea copiilor prinsi intre emotiile lor…
    Multumesc din suflet, draga Em, pentru ganduri si incurajare!

  3. Emotiile ne cutreiera viata intr-un vartej ametitor! Scapam de unele, dam de altele si ramanem mai mai mult sau mai putin sifonati! De cate ori plec spre un aeroport, ma incearca mii de emotii. Stiu ca fiecare drum e unic, de aceea si ele sunt mereu altele… Astept continuarea! Sper sa fi fost buna pentru tine!

  4. Faina si în acelasi timp plina de sentimente profunde, aceasta poveste !
    Sa fii bine, Suflet frumos !

Lasă un răspuns