Ochi de poveste

Amice, povestea aceasta începe
Din punerea tâmplei pe-a timpului pas,
Din ochiul mirării, din lacrima rece,
Din zbaterea clipei ce noapte-a rămas.

Amice, povestea alunecă-n ceasuri
Mă poartă prin mine, prin tot ce-am visat,
Prin tot ce-am negat, am sperat… mii glasuri
Rămas-au tăcute, mocnind ne-ncetat.

Misterul e-ascuns în povestea ce strigă,
Ce plânge, ce caută loc de răgaz…
Misterul e-n zâmbetul care intrigă
Întreg universul ce-n mine-a rămas.

Amice, e iarnă târzie şi nor,
Ninsoare de gânduri se scutură-n geam.
Mă doare tăcerea, de soare mi-e dor.
Şi visul mă doare… E tot ce mai am.

Mirarea luminii părtaşă-n în poveste
Mă cheamă să-i prind înc-o iarnă-n rever.
Mă duce-n adâncuri să-mi arate cum este
Un zâmbet pe care nu-ndrăznit-am să-l cer.

În ochi de poveste, amice, din noapte
Gustat-am din zâmbetul visului meu.
Tovarăş să-l am, şi pâine, şi carte.
Misterul poveştii de iarnă sunt eu…

@Simona Prilogan

Iarna

Anunțuri publicitare

7 comentarii

  1. Femeia, a fost si ramâne o „taina”,un mister, un paradox, pentru orice barbat, însa visul oricarui barbat natural, autentic, sincer, adevarat, este sa-l descopera, sa-l înteleaga, si sa-l traiasca neâncetat ! 🙂

  2. La fel cum barbatul ramane tot un fel de taina pentru femeie… Multumesc mult, draga Iosif, pentru trecere si gand! O duminica frumoasa si binecuvantata!

Lasă un răspuns