Cine aruncă primul piatra?

Am scris acest text cu aproape doi ani în urmă și a fost publicat pe Webcultura. Azi am răsfoit printre paginile revistei online și l-am recitit. Câteva nuanțe încă sunt de actualitate, mai puțin poate isteria din jurul cuplului francez. Vă las textul aici și vă invit la o (re)citire despre pietre, prejudecăți, iubire și speranță.

_____________________

În urmă cu ceva zile, într-o țară asiatică, un om era omorât de viu prin aruncarea cu pietre. La propriu.

Da, ați citit bine. Un profesor a îndrăznit public să nu fie de acord cu unul dintre liderii spirituali ai țări respective. Consecința a fost fatală: o masă compactă de tineri, care se pretindeau a fi studenți, au tăbărât pe bietul om permițându-și să îi semneze sentința la moarte. O masă compactă de “orbi” ai societății respective, cu mințile obtuze, spălate de prejudecățile veacurilor.

Bineînțeles, întâmplarea cu pricina nu a fost mediatizată la nivel mondial, sau cel puțin nu la același nivel cu toate cancanurile și bârfele din țările dezvoltate. Că, scuzată să-mi fie abordarea, ce contează pentru universalitate o mână de oameni “necivilizati” dintr-o țară fără importanță. Auzeam expresia de “necivilizati” de la câțiva conaționali. Trist.

Trist că ne pierdem în prejudecăți. Trist că judecăm fără să cunoaștem. Să cunoaștem fața reală a întâmplărilor. Să cunoaștem “Intelepciunea”. Să cunoaștem importanța valorilor. Trist că ne declarăm “open minded” în timp ce ne afundam într-un hău al non valorilor. Și mulți alți de “Trist”… Dar mă opresc aici, pentru că ceea ce îmi doresc nu este să subliniez răul care deja ne “imbratiseaza” zilnic printre minutele realității. Ci raza aceea delicată de Lumină, raza aceea sensibilă a dragostei universale. Care îndrăznește timid să ne cucerească din timpul zilei. Să ne câștige pentru liniștea noastră o porție de pace și frumusețe.

Nu mă pricep să fac politică. Nu știu să mă aprofundez în dezbateri filozofice. Nu știu să fac oamenii să râdă cu gura până la urechi la glumele mele. Nici nu știu să spun glume, de altfel. Mi-au plecat ursitoarele cu harul umorului cu tot. Dar mi-au rămas cele care m-au învățat să fac haz de necaz, sau, și mai bine, cele care mi-au mângâiat căile cu empatie și optimism.

De ce scriu azi despre pietre? Mi-a stârnit ideea “criza” de vulgaritate a națiunii pornită să judece un biet cuplu francez. Că ea mai bătrână, că el tinerel, că probleme psihologice, că jigniri, că previziuni aberante. Și apoi, ca într-o aprindere de chibrit mi-am amintit de întâmplarea tragică din Pakistan. Ocupată fiind cu scanările mele de zi cu zi, și pentru că aici în mediul în care trăiesc nimeni, dar absolut nimeni nu este “preocupat” de acest detaliu, am constatat cu stupoare din media românească că uneori chiar și mințile deschise pot fi încă subjugate de prejudecăți. Și că piatra aceea teribilă încă mai poate fi aruncată. Încă mai poate ucide. Încă mai poate prinde în nebunia negândului toată nimicnicia omului. Omului presupus a fi o ființă superioară. Presupus doar.

Nu scriu doar pentru că sunt și eu în aceeași barcă. Și eu am fost victima “pietrei”. Au aruncat-o cei din jur atunci când aveam “statutul de divorțată”. Și au rănit nu doar o parte din suflet, dar mi-au rănit copiii, ceea ce a fost mult mai grav. Vindecarea a urmat încet și sigur, pentru că am învățat să ne detașăm de mințile întunecate, de gândurile sumbre și de prejudecățile absurde. Prejudecăți ce pot fi uneori fatale.

Într-o Românie a secolului XXI am auzit, de exemplu expresia “femeia nemăritată este ca un câine fără stăpân”. Mi-a fost adresată pe aburii barfei într-un mare spital județean, acolo unde se presupune că există cunoaștere, că există “carte”. Se presupune. De restul pietrelor, a celor greoaie, nu merită să îmi mai amintesc. Timpul le-a estompat din importanță.

Dar scriu pentru că în noul mariaj sunt o soție mai “bătrână”, cum ar exprima cei de la ziar. Scriu pentru că și eu sunt mamă de băieți și am avut chiar întâlniri de suflet cu prietenele mele, în care le ceream sfatul. Scriu pentru că am învățat în timp să închid ușa prejudecăților și să deschid larg ușa sufletului. Și în tot procesul acesta mi-a fost alături un om venit dintr-o țară “fără importanță”, dar care mi-a iubit înainte de toate candoarea sufletului. Iubirea nu este doar despre sexualitate. Este despre multe altele ÎNAINTE: Prietenie, Respect, Admirație, Compatibilitatea sufletelor. Este un întreg care nu întreabă despre vârsta din buletin.

Dacă mâine fiul meu mi-ar spune: “Mamă, IUBESC o doamnă care este cu 25 de ani mai în vârstă și care are 4 copii”, aș binecuvânta iubirea lui. Ceea ce iubim este o alegere personală.

Deci cine aruncă primul piatra? Întrebare retorică… Ca o continuare a judecății colective.

Prinși în căsătorii de complezență, prinși între lacrimile disperării care se lovesc de imaginea din oglindă a unor reguli sociale absurde. Prinși între politici corupte și atacuri cu foc armat în plină stradă. Speriați de un viitor întunecat care bate aspru într-o realitate obscură. Subjugați de o teamă a unei divinități care încă bate și asuprește. Pervertiți de non-valori care urlă a ridicol.

Prinși între realități cu dimineți grăbite și seri obosite, prinși între gânduri cotidiene, între filozofii “de viață”, între truda noastră cea de toate zilele și truda inimii, ochim chiar și printr-un geam de magie, frumusețea fericirii. Motorul care ne trezește în diminețile reci și care ne luminează gândul.

Fericirea este la un pas de noi. Stă cuminte așezată în razele însorite ale optimismului, în gândurile bune și în zâmbetele senine ale sufletului. Este la un gând distanță. Este ceea ce iubim. Iar ceea ce iubim este atât de delicat și personal imprimat în timpul existenței noastre.

… Și poate că multe dintre doamnele nemăritate au ales să rămână așa… Alte priorități, alte iubiri…

… Iar în țara aceea “necivilizată” aveam să trăiesc una dintre cele mai înălțătoare momente de grație umană. Aveam să învăț că oamenii aceia sunt chiar foarte civilizați, aveam sa ințeleg că Respectul și valorile contează…

Cine aruncă primul piatra?

piatra.jpg
Foto credit: Google Imagini

 

Advertisements

12 comments

  1. Nu știu ce ar fi de spus, deși sunt foarte multe de spus. Ai avut dreptate să readuci în actualitate acest text al tău. Creștinismul, fără a fi cea mai nouă religie, vine cu o extraordinară zicere:
    “Cel care este fără de păcat să arunce primul piatra”.
    Avem de ales între vechea lege a talionului și cea a iertării, între lapidare și dragoste pentru aproapele nostru. Prejudecățile au rămas țintuite în vechea lege, deși ar trebui să ne raportăm la cea nouă. Dar pentru a veni în actualitate, ar trebui să ne judecăm propriile acțiuni, să ne obținem iertarea, dacă este cazul, abia apoi să privim în ograda vecinului, fără gelozie, ură sau resentimente, fără intenția sau dorința de a judeca, ci cu intenția de a trage învățăminte, dacă se poate. Și poate nici nu ar trebui să privim în ograda vecină, ci doar către noi înșine să ne îndreptăm atenția, să vedem ce putem face mai bine.
    Cât privește civilizația, din nou ar fi multe de spus. Poate că fiecare dintre noi se consideră “mai civilizat” decât vecinul, dar cine oare hotărăște asta? Istoria ne-a dat foarte multe exemple, mai toate negative, spun eu. Dar cine sunt eu să judec astfel de lucruri?

  2. Ai completat minunat, Mugur. Ne imprima, e drept, si modul in care am fost educati, o anume nuanta in a intelege lucrurile. Iar daca suntem inainte de toate mult mai ingaduitori, atunci umanitatea ar fi mult mai fericita. Cred cu tarie ca atat “codul bunului simt” cat si bunatatea, ne sunt deja inscrise in “cipul” fiintei noastre, doar ca, undeva, pe parcursul evolutiei individuale de la nastere la maturitate, se pervertesc niste chestii acolo, se modifica, se inabusesc, sau uneori, se ascut si dau o mai mare stralucire. Depinde de la individ la individ, de la conjunctura la conjunctura si de la zona la zona. Cineva spunea odata ca nu exista copii rai; exista doar conjucturi nefavorabile.
    Multumesc mult, Mugur, pentru trecere si completare. Sunt, intr-adevar, multe de discutat pe marginea subiectului.O seara frumoasa si o saptamana plina de inspiratie!

  3. Si eu sunt “fara…”. Nu este important de ce, pentru ca inca doare al dracului de tare.
    Si da, ne/ le place multora dintre noi sa judece, sa arunce sageti veninoase chiar daca fiecare are ceva si in ograda lui…
    Eu cred ca din lipsa de altceva. Din lipsa de educatie, de cultura, de moralitate, de… si de…si poate ca felul asta de a judeca m-a determinat sa plec…
    Simona, niciodata aceste lucruri nu vor inceta. Mereu va fi cineva dispus nu numai sa ridice piatra, ci si s-o arunce…
    Sa auzim numai de bine! Sa fii fericita!

  4. M-a emoționat postarea ta.
    De foarte multe ori oamenii gandesc negativ si lasa doar energii negative si tristețe in urma lor.
    Este minunat ca ai gasit puterea sa mergi mai departe.

  5. Ai dreptate, Aurora. Mereu se va gasi o piatra de aruncat si cineva sa o faca, din pacate. Pentru ca in loc sa fie ascultate si intelese povestile de viata ale “aproapelui”, este mai la indemana nepasarea si batjocura. Pentru ca Iubirea, in esenta ei, este pervertita in ura si intuneric. 🙁
    Multumesc mult, draga mea, pentru trecere si ganduri. O zi plina de Lumina si o saptamana plina de bucurii!

  6. Multumesc mult, draga Katherine, pentru trecere si ganduri. De asemenea, vreau sa te felicit, pentru ca prin scrisul tau aduci Lumina mai aproate de suflete, incalzesti coltisorul de inima cu zambete si bucurie. Iar genul acesta de scris poate fi o piatra care sa consolideze casa Iubirii. O piatra ce nu poate fi aruncata, dar care poate zidi. O zi frumoasa, draga mea si o saptamana plina de bucurii si lumina! <3

  7. Ai dreptate, chiar daca uneori este mai greu, din pacate. Pentru unii dintre noi, pietrele au ranit atat de adanc, incat si dupa multi ani, plagile inca sangereaza. Da, inceputul vindecarii vine din interior. Dar este nevoie si de o conjunctura buna. De multa iubire si intelegere. Multumesc mult, Constanta, pentru trecere si ganduri! O zi minunata si o saptamana plina de bucurii! 🙂

  8. Nu ştiu când şi dacă lucruile astea se vor schimba. Poate că e mai uşor să judecăm decât să înţelegem. Poate că e mai dureros să ne confruntăm cu propriul adevăr şi atunci murdărim adevărul altora.
    Numai bine îţi doresc, draga mea!

  9. Ai adus aici o alta nuanta importanta. Frica de a ne insusi propriile greseli, de a le recunoaste si de a incerca sa le corectam. Este mai la indemana sa aruncam vina pe oricine altcineva. Tine mult de educatia colectiva nu doar de cei sapte ani de acasa.
    Multumesc mult, Potecuta draga, pentru trecere si ganduri. Nuanta pe care ai adus-o aici merita discutata mai amplu. O zi plina de bucurii si o saptamana minunata! <3

Lasă un răspuns