Rătăcire

Îmi spui cum se zbate durerea și strigă pe străzi în amiază când umbre de foc mai veghează la capătul celui ce n-are nici casă, nici bani de mâncare; nici unde să-și verse povara. Te uiți doar cum se-ntinde sfoara și taie haină în carne și-n nopți își croiește ocara și-o-azvârle pe-a zmeilor coarne.

Te uiți și pricepi cum în toate istoria-și joacă povestea și tainele-și strigă ne- vestea pierdută-n adâncuri uitate; când anii-și apleacă mirarea pe-un glob rătăcit printre astre, în care mânjirăm cărarea ce duce spre zările-albastre.  În care pierdut-am culoarea iubirii firești din născare, iar orbi uneori în umblare strivitu-i-am aspru candoarea.

Îmi spui cum o lege nebună îți leagă copilul departe de dragostea ta și că poate să-ți nege credința străbună, spurcând din justețea luminii sub false pretenții de viață, numind adevăr ignoranță sub lupa și umbra rușinii.

Te uiți și pricepi cum noroiul abundă grădina iubirii,  nevrând înțelesul gândirii să-i stingă din minte războiul. Aproape de suflet își prinde culori și reflecții bizare, o lume ce-și pierde-n uitare esența trăirii divine.

E seară pe-astfaltul durerii iar îngerii-ncearcă s-aline tăceri sângeroase și pline de monștrii barbari ai căderii. Sub ceruri se-adună grămadă al lumii supliciu și teamă dar luna iubirea o cheamă să picure pace pe stradă.

@Simona Prilogan, 29/03/2019, Nottingham

Literatura ca utopie,  Tema săptămânii  – Pe un fir de ață

IMG_20190312_160940
Foto: Liverpool, 2019, arhiva personală

Acest text îmi aparține și este protejat potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu precizarea sursei și cu legătură directă către pagina acestui articol.

Anunțuri publicitare

Lasă un răspuns