Dum spiro, spero #Zamfira

Se priveste admirativ în oglinda înaltă.  Ochii îi sclipesc ciudat, lăsând umbrelor săgeți de foc. Fața i se schimonoseste într-o grimasă a necunoscutelor. Uitase să se îmbrace, mirându-se, de acum, de felul în care firișoarele de lumină ce răzbăteau din holul casei se îmbrățișau pe corpul ei prin reflexia oglinzii. Fusese cândva o femeie frumoasă. Își mai aminteste detaliul acesta. Și poate că încă mai este. Se încurajeaza singură, îngânând mantre despre cum totul poate fi magic. Poate… Și totuși… Realitatea hotărâse altfel pentru Zamfira.

Firul mantrei se întrerupe brusc câteodată: „Haide să mergem! Alex este atacat afară în stradă!”, iar un plâns caustic prinde contur pe imaginea nopții. O neliniște hâdă danseaza printre umbre, în timp ce, precipitat, haine de toate culorile se muleaza dezordonate pe trupul firav al Zamfirei.  Smuls de braț, sub violența unei puteri ciudate, mă găsesc în mijlocul pustiu al străzilor.  Câțiva stropi de ploaie danseaza uneori printre aripile vântului ce sufla a tristețe peste sufletele amândurora.  Alex plecase de mult peste piscuri. Știe și Zamfira, știe toata povestea, doar că uneori memoria îi scrijeleste zilele dintr-un ieri mult prea îndepărtat, pictând scene ireale.

O capsulă a timpului a rămas pecetluită adânc peste amintirile noastre.  Zamfira fusese atunci acuzată de moartea băiatului de la magazie, dar împreună cu avocatul reușiseră să aducă probe false iar totul a fost mușamalizat. „Dragul meu, banii rezolvă totul!”,  zâmbi glorioasă.  O privisem plin de dezgust. Pur și simplu nu îmi mai recunoșteam soția, sufletul acela gingaș pe care-l îndrăgisem cândva cu atâta patimă. Toate chestiunile financiare o schimbaseră, transformând până și iubirea noastră într-o mănușă veche aruncată printre cotloanele zilelor pierdute.

Am divorțat intr-un tarziu. Alex a ales să mă însoțească. Zamfira a primit bucuroasă; era oricum mult prea ocupată cu înmultitul banilor. Șase luni mai târziu, ne-am reîntâlnit la înmormântarea fiului nostru. Avionul ce trebuia să-l ducă în Brazilia, se prăbușise. După alte șase luni am primit un telefon în miez de noapte de la spital: „Fosta d-voastră soție a încercat să se sinucidă. Am reușit să o stabilizăm cât de cât. Dorește să vă vadă.”  Cu sufletul îngenunchiat în durere, am lăcrimat cât pentru mii de ani lumină. Nu știu unde s-a pierdut iubirea și prin ce metehne am rătăcit cu toții dar privirea patrunzatoare a Zamfirei mi-a readus grija de odinioara. Se spune că blândețea poate corupe și cele mai întunecate ziduri. Și că speranța moare ultima…

© Simona Prilogan

Foto credit: Pixabay

Advertisements

8 comments

  1. Multumesc din suflet, Vero! Schita aceasta va fi curand inclusa intr-un proiect mai amplu. Realitatea imi este cea mai fidela muza. 😘❤️

Lasă un răspuns