Grace is walking on the earth

Grace is walking on the earth
Touching spirits, sparkling joy,
Charming woodland might enjoy
Flowers smiles on spring’s rebirth.

Chirping songs are playing tunes
Blessed with warmth and peaceful zest,
Trees are dressing to their best
Happiness for honeymoons.

I might stay forever here
Listening to the wildlife
How the stories sense through life
Upon holiness tiers.

© Simona Prilogan

Lyubava

Împărțea copiilor bomboane. Bomboane, zâmbete și îmbrățișări. Fața i se lumina într-un zâmbet prelung în care diminețile își scăldau fericirile lumii. Iar de acolo păreau că izvorăsc toate speranțele unui mâine ce părea oarecum incert. Copiii o iubeau, deși uneori teama că vor fi văzuți în jurul ei, le scrijelea puțin bucuria. Cei mari povesteau prin ulițe că năluca asta de fată este bântuită de duhuri rele. Așa se zvonise dar nimeni nu știa exact de unde pornise vestea. Cineva sugerase cândva că bârfa asta este încă o minciună grosolană a securității. Iar de aici nu mică a fost calea către dezbateri prelungi și contradictorii. Kievul era încă locul în care oricine își arunca zarurile împotriva politicii de partid, risca să fie victima poveștilor prefabricate.
„Știm pe unde se întoarce fratele tău de la școală!” tunase omul din fața ei. Sperase să îi inducă teama acea tulbure ce scoate din minți până și cele mai blânde suflete. Ofițerul securității își dorea să o racoleze între rândurile lor. Aproape reușise, când copila îl privi cu intensitate. „Nu, nu pot să vă ajut cu nimic. Refuz să fiu parte din echipă.” Teama îi picta fantasme pe orbită, în dansul cu neputințele. Fratele îi era singura rudă rămasă în viață iar șantajul acesta îi dezvelea, fără putință de tăgadă, felul în care viața era construită.

O temniță! Omul din fața ei tresărise surprins de murmurul fetei ce tocmai gândise cu voce tare. Un delir o cuprinse în gheare și rămase într-o tăcere adâncă. Iar apoi o noapte neagră și dureroasă s-a coborât peste oraș, gânduri și inimi.
Dimineața o găsise căzută pe betonul rece al unei celule. Un frison puternic pusese stăpânire peste trupul firav ce era de acum plin de vânătăi și răni sângerânde. O sete cruntă îi ardea cu forță gâtlejul. Apoi totul devenise iar întuneric… Câteva zile mai târziu se trezise. Era lumină, cald și senin. Fratele ei îi mângâia ușor fruntea. „Bine ai revenit, om bun!” O bucurie nemărginită îi zâmbea sufletului. Erau vii amândoi. Erau acasă și părea că este liniște. „Copiii sunt bine?” „Sunt bine, dar de acum nu vei mai avea acces în incinta orfelinatului. Securitatea a decis asta. Ca monedă de schimb pentru liniștea noastră.” Seara aceea i-a găsit îmbrățișați în ceea ce le mai rămăsese din familia de odinioară. Amintiri, lacrimi și povești. Și iubirea aceea sacră între frate și soră ce pecetluia sensul vieții.
„Copiii sunt viitorul”, obișnuia să spună. „Iar ei au nevoie de încurajare, susținere, încredere și pace. Pacea în toate nuanțele ei.” Serile o prindeau împărțind copiilor bomboane. Bomboane, zâmbete și îmbrățișări. Le asculta gândurile, tristețile și le citea basme și povești. Povești în care lumina se încăpățâna să prindă cu toată forța puritatea adevărului, bucuria înțelepciunii și taina iubirii. Povestiri despre lumi în care prințul cel bun învingea balaurul. Iar apoi se făcea nevăzută printre blocurile înalte.

Treizeci de ani tiviți pe gulerul timpului. Cam atât trecuse peste poveste. Omul de la fosta securitate o întâlnise întâmplător. A recunoscut-o după zâmbet. Simțea și acum felul în care teama fetei de atunci îi arsese sufletul. Dar mai mult decât atât, nedumerirea îi rămase fidelă peste ani. Niciodată nu dezlegase misterul ce înconjurase făptura aceea firavă. „Permite-mi, te rog, să te întreb! Cine erau soldățeii ce te protejau? Noaptea aceea în care ai fost arestată gardienii erau cât pe ce să te omoare în bătaie. La un moment dat, o armată de nicăieri a intervenit între tine și ei, ca un zid de apărare. Te-au abandonat pe betonul rece al încăperii și au fugit de spaimă. Te-am lăsat apoi în libertate. Niciodată, nimeni nu a mai reușit să te prindă singură. Erai mereu păzită de aceeași soldăței fideli.” Mirarea femeii strălucea mai presus decât gândurile nedumerite ale fostului ofițer. Niciodată nu și-ar fi imaginat nimic din toate acestea.
Povestea curge și azi prin cartierele mărginașe ale Kievului. Despre fata ce împărțea bomboane, zâmbete și îmbrățișări. Ca o icoană a copilăriei despre care cei maturi își vor aminti iar și iar. Lyubava scrisese oarecum o pagină de magie în cartea eternității. O pagină în care chiar și îngerii se pare că au semnat cu litere de viață.

© Simona Prilogan

Imagine: Adina Voicu, Pixabay

Dor

Îmi șchioapătă o rimă printre strune
În timp ce vând speranțe unui vânt,
Mi-e cântecul ciuntit pe-un colț de lume
Și-n piețe-mi caut leacul unui gând.

Îmi șuieră amiezi de mult pierdute
În rime nerostite și în dor,
Nostalgic astăzi vântul stă s-asculte
Tăcerile ce-mi plâng sub ochi de nor.

Mi-e sete și mi-e foame de lumină,
De albul clar al zilelor de ieri,
De luna ce îmi mângâia senină
Copilăria verde printre veri.

De dulcea inocență îmi e foame
Și dor îmi e de nucul cel bătrân.
Mi-e rima-ngenuncheată peste toamne
Și-n doine rugăciunile îmi țin.

© Simona Prilogan

Imagini: Adina Voicu, Pixabay

Tenderness

It’s raining blue, my beloved!
Our windows laugh to the sky
whilst the moon mysteriously binds
its sapphires of longing and temptation.
It’s raining wonder in ether.

The roses smile in the vase,
red floods our thoughts
and gives meaning
to this blue night’s tenderness,
under this glorious sky.

It’s raining wishes, it’s raining green,
when time wants to write down
the magic formulas from myths
that pour acid and burn
all the sadness of sunsets.

It’s raining colour, my beloved,
it’s raining songs, it’s raining verse,
under this immense sky.

© Simona Prilogan

Photo by Adina Voicu, Pixabay

Dimineți în Lumină

Poposesc sub geana zilei nostalgii-mbrăcate-n roșu
Precum macii plini de taine-mbrățișează zarea-n dor,
Din fâșii de lumi albastre se desprinde-al nopții astru
Și se pierde-n depărtare pe al vremii coridor.

Porumbei se prind în hore sub ferestrele grădinii
Chicotind povești aduse de prin lumea cea de ieri,
Dezbătându-le-ntelesul lângă fructele luminii
Să le-așeze-n chip emoții pentru alte primăveri.

Râul despletește calea din răstimpuri către mâine
Printre șoapte și legende, spală neguri și dureri,
Și tăceri adânci le spală, iar purtând a lumii pâine
O împarte-n nevoința zorilor de printre vreri.

Îngeri îmi zâmbesc pe cale tălmăcind lumina-n ore
Pline de scântei albastre și dorințe de-mplinit.
Cerul își revarsă darul bucuriei și în hore
De iubire și nădejde mă-mpresoară negreșit.

© Simona Prilogan

Luana

Ochii Luanei priveau iar cerul, cu o nemărginită descumpănire. Se citeau pe fețișoara ei toate nuanțele întrebărilor ce probabil îi încrucișau gândurile în mii de variante. O lacrimă îi scăpă cuminte printre clipitul ochilor ce devenise de acum tot mai accentuat. Limpezimea zărilor îi clătise însă răspunsurile cu un “ o voi întreba pe bunica, în seara asta!” și alergă apoi grăbită să se alăture grupului de copii ce se jucau frenetic lângă poarta vecinilor. Acolo, bucuria își făcea zmee de lumină printre ochii inocenței.
“Buni, de ce eu am doar Tată? Toți copiii au și Mamă și Tată! Unde este Mama mea?” Întrebarea fetiței de doar 2 anișori și 5 luni, pică ca un trăznet pe capul femeii. Simțea cum durerea aceea de plumb se învârte iar prin tot trupul. Cuprinzând într-un clește de fier gulerul sufletului, forțându-l să muște din pâinea veninoasă a unui destin ce se contura tot mai trist. Se împliniseră deja doi ani de când fiica ei i-a părăsit cu desăvârșire. Erau doi ani striviți pe muchia timpului, iar Xonia îi privea probabil de dincolo de perdeaua infinitului, îngânând mantre printre îngerii întunericului.

Așa îi spusese ei preotul care refuzase să o conducă pe ultimul drum. Sinucigașii nu pot fi alături de “bunii crestini”. Deși ea explicase, mai mult ca pentru sine, că fiica ei suferise o depresie postnatală. Fleacuri, nimeni nu dăduse importanță acestui fapt. Era un tabu să discuți în piața mare despre “ingerii dracului care puneau stăpânire pe sufletele cele pierdute”. Era mai mult decât tabu, era un “păcat de moarte”. Doar plânsul ei, al mamei sfinte ce simte durerea pruncului, și cel al soțului fiicei se auziseră la capătul mormântului de la marginea îndepărtată a cimitirului din sat.
“Insoară-te iar, dragul mamei”, îi spuse ea ginerelui, de nenumărate ori. “Găseste o femeie bună și adu fetei tale o Mamă!” Dumnezeu știe cât de mult îi plânse sufletul, dar privea acum plină de neputință la omul care îi iubise fiica cu o iubire neprețuită, căruia îi era greu, aproape imposibil să privească la alte femei. Icoana Xoniei îi apărea în fața ochilor iar sufletul i se perpelea de dor, de jale, de durere nesfârșită.


Svetlana divorțase de curând. Totul se petrecuse pe repede înainte, așa cum, de altfel, hotărâse să își unească destinul de omul acela pe care-l întâlnise la nunta fratelui său. Ea a fost cea care a prins buchetul miresei, iar glumele și apropourile își făcuseră repede val printre oaspeții aflați la cununie. Seara aceea o prinse în mrejele unui Don Juan de București căruia îi căzu repede victimă. Ce știa ea despre seducție și jocurile bărbaților? Nu știa mare lucru. Ea știa doar cum să cultive bucățica de pământ pe care o primise moștenire de la bunicii din partea mamei. O bucățica prea mică pentru a se numi “mostenitoare”. Mai știa cum trebuie orânduită casa precum o bună gospodină, așa încât să nu fie în râsul lumii. A trecut și pe la școală, cât pentru 8 clase. Era suficient pentru o fată frumoasă ca ea. Așa spunea “lumea”. Că rostul femeii era sub alte definiții decât cele aflate printre rândurile cărților pe care ea, le mai citea, așa pe furiș, cocoțată în podul grajdului, ascunsă după grămezile mari de fân.
Don Juanul se mută la ea. Lăsase Bucureștiul fără nici o obiecție. Tot fără nici o obiecție, își făcu un obicei din a lipsi serile de acasă. Svetlana aflase la prea scurtă vreme că soțul ei era un dobitoc ce păcălea fetele vecinilor. Scandalul a izbucnit în momentul în care o altă prostuță, căzuse victimă seducției și rămăsese însărcinată cu soțul ei. Ce îți este și cu lumea asta! Își spuse plină de întristare. Vestea aceasta tristă picase exact în ziua în care ginecologul confirmase că ea nu poate avea copii. Și a hotărât, zice ea acum, a hotărât bine. Să divorțeze. Don Juanul trebuia să îi fie tată unui copil nevinovat. Nu și-a mai bătut capul cu ceea ce a făcut netrebnicul după. A mai hotărât ceva. Și tot bine, spune ea. Să plece din sat. O prietenă din copilărie se măritase undeva în sudul țării, cu un băiat de treabă, iar acum își aranjaseră destul de bine gospodăria. Scrisoarea ei a fost poate un semn de la îngeri. În doar câteva zile, Svetlana lăsa mica comunitate de la granița cu Ucraina, pentru a porni, plină de tristete, frustrări, dar și speranțe către noi orizonturi.
“Svetlana, deseară mergem la petrecere” o anunță plină de bucurie prietena sa. Erau deja 7 luni de când se mutase în orășelul acesta micuț, iar liniștea își făcuse deja culcuș printre gândurile Svetlanei. Rănile se închiseră, poate și pentru că, își spunea ea mereu, iubirea adevărată încă nu o cutremurase cu adevărat. Își aranjă cu grijă rochița cea nouă iar părul și-l legă într-un coc cochet. Să fie petrecere, deci!



Era forfotă mare în bucătăria bunicii, gândi Luana. Câteva flori zâmbeau iar pe pervazul ferestrei. O anumită forță se descătușase în dimineața aceasta. Iar florile acestea, florile acestea parcă îi zâmbeau misterios. O chemau năvalnic către ele. Luana le zâmbi senină. Era doar un copil mult prea mic pentru a înțelege ce stări de lumină se prinseseră în horă taman în bucătăria bunicii. Din grădină se auzeau voci. “Cine o fi cu bunica? Poate este Mama? Bunica a spus că Mama este încă în spital, bolnavă, dar curând va veni acasă.”
Vestea că ginerele său întâlnise o femeie frumoasă și de toată ispravă, a fost primită cu multă bucurie și nădejde. Cândva îi îndrugase Luanei povestea cu spitalul, încercând să mai amâne momentul adevărului, până când nepoțica ei va fi puțin mai mare, încât să poată suporta mai ușor înfierarea durerii.
“Luana, mami a sosit acasa” șopti bunica, vârând capul pe ușa bucătăriei. În timp ce în prag, o femeie frumoasă, cu chip de lumină îi zâmbi atât de divin. Luana, cuprinsă de uimire, începu a plânge, de emoție și bucurie. Florile din glastră îi făcuseră cu ochiul, iar sub impulsul clipei, fetița le scoase brusc din vază și alergă către femeia plină de lumină să o îmbrățișeze. Dimineața aceea picurase peste firul unor existențe, nu doar emoție și lacrimi de bucurie, împletite cu speranța, dimineața aceea picurase zâmbetul îngerilor peste psaltiri de taină.


“Mami, cum l-ai cunoscut pe tati?” Întrebă Luana, în timp ce își aranja rochia de banchet. Timpul trecuse frumos peste anii în care Svetlana îi fusese nu doar o mamă bună Luanei, dar și o prietenă devotată. Cu timpul, fetița cu ochi senini aflase despre destinul tragic al mamei sale. Svetlana a fost cea care a sprijinit-o moral în momentele trecerii peste podul întristărilor. Iar tati, tati o iubea enorm pe Mami, această ființă fragedă ce își făcuse apariția dintr-un nicăieri în viața și inimile lor.
Svetlana își zâmbi melancolic amintirilor. Nu putea a-i mărturisi fetei cum îl aflase pe cel ce avea să îi devină soț, cel mai blând și minunat soț de pe planetă. Trecuse în seara aceea pe străduța ce lega capătul cimitirului de fabrica la care lucra. Se grăbea și a luat-o pe scurtătură. La un moment dat auzise un plânset ca un cântec al durerii mute. Zări un bărbat îngrămădit la marginea unui mormânt. Dintr-un soi de mantră înțelesese cum omul pierduse mireasa inimii într-un iad plin de focul neputinței. A revenit seara următoare iar bărbatul era tot acolo. Mantrele continuau a curge, iar Svetlana își legă în minte toate bucățile rupte din cântecul durerii, ca într-o ecuație cu mai multe necunoscute. În a șaptea seară și-a luat inima în dinți. A pus între ea și omul căzut la capătul mormântului, un buchet de flori. A îngenuncheat lângă el și a așezat buchetul pe mormântul Xoniei. Noaptea aceea a căzut peste ei plină de mărturisiri, lacrimi, dar și zâmbete ale speranței.
“Intr-un buchet de flori stau ascunse comori” îi spuse Svetlana fetei. Un buchet de flori ne-a unit. Luana îi prinse mâna și i-o sărută plină de dragoste. Ce mai contau de altfel micile detalii. Îngerii au rezolvat cu desăvârșire ecuațiile cu multe necunoscute. Iar în gând îi zâmbise Xoniei, care, cu siguranță le privea de dincolo de geamul infinitului. De acolo, din lumina iubirii. Din care le-a trimis prin horele îngerilor, buchete de flori, întru bucurie și liniște.

© Simona Prilogan

Imagini: Gustavo Fring, Pexels

Nedefiniți în ecuații

Îmi lăcrimau idei în dimineți tăcute
Și-n serile pustii mă întristam ades.
O dureroasă rămășiță a iubirii
Înnegura cărări pe geana firii.
Tânjeam să îmi pictez iar bucurie,
Doream să cred că încă mai sunt vie,
Arzând mirări pe-un dor, ca o făclie.
Mă străbăteau durerile prin coaste
Iar în genunchi mă regăseam ades,
Cătând vieții un alt sens,
Tot întrebând în gânduri dorul
Și cercetând lumina-n astre,
În timp ce un oraș se contopea
Sub alte dimineți și seri albastre.
Iar eu, și tu, și noi doi rămâneam
Nedefiniți în ecuații proaste.

Pierzându-ne de rimă printre ritmuri
Fără de sens, în linii deochiate.

Din cer s-au rupt furtuni peste-nmulțire
Și întrebări s-au rupt peste o noapte.
Ne adunam scăzându-ne din șoapte
Și-n împărțiri ne contopeam în risipire.

Prejudecăți de lume amărâtă
Ne-ncercuiră în mulțimea vidă
Și ne lăsară pradă și ispită
Unui demon ce își juca ghiocul
Pe un pariu cu-o soartă-afurisită.

Din toamne ponosite coborâră
Priviri de taină să ne-aline gândul
Iar când năluci prin mine se porniră
A-și duce dansul către împlinire,
Am înțeles că-n ecuația aceasta
Ne mai lipsea iubirea pentru sine.

Ieșit-am în oraș să înțeleg cum toate
În ecuații-și rostuiau șabloane,
Din vechi tipare se-nnoiau mirate
Aceleași ierni după aceleași toamne.
Doar eu, și tu, și noi doi prinși în vidul
Unei mulțimi ce ne nega înstinctul.

Am rupt din suflet lacrimi și le-am lăsat să cadă,
Să ardă cu putere în adunări de visuri,
Și-n înmulțiri de patimi le-am îmbrăcat cu haina
Unei speranțe blânde, scriindu-mă prin rânduri.
În ploi de ape cerul îmbrățișa pământul-
Sărut de bucurie în dansul dintre stropi.
Lumini cu umbre-n conuri și focul dintre gânduri,
În cozi de ecuații le-am adunat în snop.



Azi scriu aici pe cale. Mă iartă dacă rima
S-a mai pierdut prin rânduri sub stropi de bucurii.
Mă iartă dacă ritmul nu-și mai găsește șina
Și fuge-n depărtare și-n rezolvări hazlii
În care eu și tu, necunoscuți sau nu,
Scădem din infinit minciuni și erezii,
Sfidând conceptual prejudecăți atu
C-un ego ce primează în legea lui a fi.

Azi înțeleg adânc cum bucurii se scriu
Valsând desculță-n ploaie, și-n suflet dor dansând.
Îmbrățișând lumina, lăsându-mă să știu
Cum vraja se-nmulteste sub crez de vis curgând.
În ecuații clare ne definim firesc,
Adăugând vointa, speranțe înmulțind.
Iar eu, și tu, ne scriem, aparte, propriul text
În dimineți albastre, iubire-mbratișând.

© Simona Prilogan

Imagine: cottonbro, Pexels

Melos

E vremea dimineții noastre,
Ne prindem zâmbete-n rever
Și-n vorbe picurăm mister
Rostogolit din slăvi albastre
Și-nmugurit în stropi de cer

E ceasu-ndragostirii lumii
Când cerbi vrăjiți aleargă-n gând
S-adape-n vise, luminând
Tandrețea pe coroana vremii
Cu melosul din ea curgând.

E roșul florilor pe dealuri,
În inimi macii își vorbesc
Despre dorințe-ntr-un firesc
Sculptat în roci de idealuri
Cum numai zeii meșteresc.

E verdele cetate sfântă
La poala muntelui cărunt
Iar lanu-și prinde în tumult
Seninul în alai de nuntă
Printre voințe și dor mult.

© Simona Prilogan

Heart Poem

The tears were dripping,
the heart was bleeding,
unspoken feelings hold behind
the doors of nights,
the sadness bytes stabbing the light,
blinding the sight
till fears gathered my thoughts.

Upon the silence’s valleys darkness
I got my cry to hug the moon,
Yet blue and shining spots of magic
have come alive
to spark my lining heart
with peace.
A holy calmness under skies.
For now to feel no more of pain
till burning wounds were washed apart
but left some charm across the way
to ray my heart.

© Simona Prilogan

Photo by Kaboompics .com from Pexels

Măsura iertării

Un rob dator vândut era
Stăpânului ce îi slujea,
Căci viaţă plină de amar
Şi sărăcie el ducea.

“Mai dă-mi un ban, stăpâne bun,
Să-mi cumpăr pâine în Ajun,
Să pun la copilaşi pe masă
Şi să-mi repar micuţa casă.”

Stăpânul milă îşi făcuse
Şi îi mai dete cât putuse
Să ducă robu-n două mâini,
Şi sac cu bani şi multe pâini.

Când Cerul îşi revarsă darul
Să-l dai şi altuia el cere.
Cât de nepreţuit e harul
Să-mparţi cu drag a ta avere!

Impresionat de-atâtea daruri
El se-apucă grăbit de treaba,
Când un vecin de peste dealuri
De doi bănuţi să-i dea întreabă.

“Îţi dau, măi vere, c-am de unde,
Să ai şi tu de-o hrană bună,
Dar te-oi ruga ca împrumutul
Să fie doar de-o săptămâna.”

Dar săptămâna ce trecuse
Se transformase într-o lună
Când banii încă nu-i dăduse
Vecinului de voie bună.

Veniră-atunci la cel ce-mparte
Dreptatea la mai toţi din sat,
Dar neavând cum să plătească
În beci întunecat l-au dat.

Când mulţumit că e dreptate,
Când fuse astfel răzbunat,
O uşa largă se deschise
Intrând stăpânul prea înalt:

– Ce milă ţi-ai făcut, sărmane,
Cu-al tău vecin nenorocit?
Eu banii ţi i-am dat degeaba,
Dar tu cu ei ai osândit.

Cum ai putut să ceri ce altul
Nu mai avea cum să-ţi aducă,
Când şti prea bine cum trăiseşi,
Sărac, murdar şi dus pe ducă?

Nu poţi să ceri de unde nu-i,
Nu poţi lua ce nu există;
Sărmani şi orbi şi-ai nimănui
Sunt cei ce-ţi fac viaţă tristă.

O, te-ai văzut ajuns mai bine,
Poate din pură întâmplare,
Dar n-ai schimbat nimic în tine,
Eşti tot cu mâinile murdare.

Nu măsura în bani averea,
Priveşte-n urmă ce ţi-am dat:
Cu milă ţi-am ţesut iertarea,
Te-am socotit nevinovat!

Cu ce măsură-ntorsa-i oare
Aceeaşi faptă? Spune! Poţi?
De nu ar fi mila sub soare
Legaţi în lanţ am zace toţi.

© Simona Prilogan, 1998, Hunedoara