Miez de ianuarie #Clifton

Dincolo de angoasele zilei, un Clifton somnoros îmbie ploaia cu îmbrățișări iernatice, cu iz de basme și răsfăț. Pe o felie de cer norii scriu poeme de dor, visând cu îndrăzneală la primăveri însorite, în care își vor scutura rimele peste poienile verzi ale iubirii.
Râul continuă și azi să îmi șușotească povești de viață, tumultoase, învolburate, picante, joviale. Amestecate cu frici cotidiene și neputințe colective, în timp ce vântul promite iar și iar că va implora zâna Speranță să trimită muritorilor bagheta sa magică. Știe că va reuși, așa cum a adus cândva liniștea să fie a podului stăpână pentru o întreagă zi. Așa cum a încurcat o vreme limbile ceasurilor, dând 10 minute popas râului să își lustruiască în tihnă oglinda apelor.
Zâmbesc senin gândului bun, într-un miez de ianuarie gri, ce mă ademenește printre istorioare pline de culoare.

Simona scrie poezie

Dragii mei, va salut cu bucuria surprizei ce a venit de la Em Sava, invitandu-va si eu la o cafea cu iz de poezie si poveste.
Prin interpretarea plina de caldura, Em a reusit sa imi aseze multe zambete largi pe suflet.
Poeziile sunt asternute cuminti in volumul ce va vedea lumina tiparului in curand la SIONO Editura, avand o grafica de exceptie semnata de Sandra Segal. ❤️
Multumesc din suflet, draga Em! ❤️

Mi-a spus o prietenă la un punct că nu-i place poezia, deși obviously văd că o trăiește. 🙂 Apoi, cred că a uitat ce mi-a zis pentru că a postat poezie pe peretele ei feisbucist. Îmi spusese că poezia e modul complicat de a spune lucrurile simple. Eu zic că e balet al minții și […]

Simona scrie poezie

Sunday Math Puzzle & Poetry


Alabaster Jar 

Tearing pieces of heart, 
flowing away in ether, 
melting auras between our souls 
at the bridge of dimensions. 
Love is washing the nights’ dust 
with the perfume of our memories. 
Stars are pouring their teardrops 
in the alabaster jar of my heart. 

© Simona Prilogan

*****************

2 – 3 – 4 – 5 – 315

11 – 9 – 7 – 5 – 3840

20- 4 – 3 – 2 – ?

33 – 2 – 11 – 7 – 8190

Hug me

Hug me while cold nights surround
And doubts are the dinner for us,
Apart of the stories’ rebound
Of what we were striving to pass.

Hug me while hours flow hard
Still answering questions in mind
Yet rays of the light might regard
All our emotions behind.

Hug me while snowing the tales
Through winters and marvel array
Will write other stories’ details
Which spark our love on the way.

Hug me and nights turn on gleam
With moon smiling over the sky,
With dawns which are catching the dream
Of having each other through fly.

© Simona Prilogan

Zborul Cocorilor

Era deja târziu în noaptea gândurilor. Gânduri întoarse pe toate fețele. Gânduri înmulțite cu speranțe și adunate cu toate zâmbetele încercărilor. Gânduri împărțite între lacrimi și neputințe după cortina zilelor lungi și dureroase. Gânduri în care cineva își râdea cu gura până la urechi de toată zbaterea lui.

Sau poate nu, poate era doar proiecția amărăciunii zugrăvită pe templul de piatră al realității. O realitate dură și apăsătoare, care-i ținea sufletul captiv. Oscilând între două lumi. Lumea cea pe care și-a visat-o și a luptat din răsputeri să o aducă la viață. Și lumea cealaltă care îi șuieră haotic la urechi că nu totul depinde doar de efortul lui, oricât de uriaș ar fi acesta… Cineva de undeva are un impact puternic în toată mașinăria asta a timpului care gonește ca o nebună printre sufletele lor.

El, încă un tânăr plin de speranță. Încă. Anii cei plini de inocență s-au pierdut deja demult printre medinele Marocului, acolo unde a zărit și înțeles lumea. A înțeles-o prin ochii deșertului, prin cea a Ramadanului și a pământului dumnezeiesc care i-a mângâiat copilăria într-un fel cu totul aparte. Un fel pentru care și azi, rătăcit într-o altă lume, plânge mereu în gândurile nopții. Noapte care a înghițit deja tabloul tainic de lumină a speranței, lăsându-i doar umbrele ca un contur de aparență. O aparență pe care o joacă la noroc cu realitatea.

– O iubesc pe Alina. Vreau să o iau de soție!

– Dar tu ești însurat! Foarte însurat! Mă uit adânc în ochii lui, surprinsă puternic.

– Alina îmi va face un copil, bucuria supremă a vieții mele. Știi cât de mult îmi doresc asta! Soția mea nu poate avea copii. Am încercat ani la rând… Fără rezultate. Tratamente costisitoare, nervi irosiți. Bani aruncați în vânt. Dar nu mai contează. Acum am găsit-o pe Alina, iar ea îmi va oferi ceea ce soția mea nu poate. Copilul.

Mă împleticesc puțin în sensuri, nu prind încă nici un capăt de idee de unde aș putea continua, așa că trântesc și eu brusc un „Phaiii, este deja hot story”. Sau mai bine spus „na, că se lasă cu furtună!”

– Buun, mă înfiripez iar timid în discuție, înseamnă că divorțezi deci, ca să poți să te însori cu Alina.

– Oh nu, nici vorbă. Îmi iubesc mult soția, nu pot să divorțez. I-am promis că orice ar fi nu voi divorța niciodată. Acceptă să am un copil cu o altă soție. Am dreptul la 7 soții, în cultura mea.

Evident că fac ochii cât cepele. Ceea ce îmi auzeau urechile nu părea ceva crescut în cultura în care trăiseră bunicii și toți strămoșii mei din Ardeal. Oricât aș fi evocat vremuri de demult, în care oamenii nu erau așa de emancipați, nu reușeam nicidecum să procesez cu mintea ceea ce prietenul meu tocmai îmi mărturisea. Dar evident, el venea dintr-o altă cultură. Dintr-o lume care părea atât de firească în nefirescul perceput de mine.

– Așa ceva este imposibil!!! Am trântit brusc. Îi fi având tu dreptul la 7 soții, în cultura ta, dar amintește-ți, te rog, că trăiești în Anglia, și că respiri, mănânci, iubești prin legea de aici.

– Nu se pune vorba unei căsătorii legale. Voi sta cu Alina, din când în când, pentru copil.

– Puțin îmi sună că vrei să o folosești pe fata asta, ca să îți facă un copil. Ea ce spune? Este de acord? Să facă un copil cu un om însurat care nu vrea să divorțeze? Un om însurat care vrea doar un copil?

– Aici se pune problema. Vreau să mă ajuți. Alina vine din cultura ta. Total diferită de a mea. Famila ei îi bagă în cap tot felul de prostii iar ea oscilează între mine și ei. Eu chiar o iubesc!

Oftez greu a neputință… Mi-e drag Moham. Ne leagă o frumoasă prietenie. Și apoi, eu, străină într-o lume cu totul nebună pentru începuturile mele, am plâns de nenumărate ori pe umerii lui și ai soției lui. Mi-au fost suport moral atunci când tot universul părea că se năruie în bălțile pline cu noroi ale rasismului. Soția lui, aflată din moși-strămoși pe pământul pe care locuia, înțelegea puțin mai greu, mai mult prin prisma ochilor lui. El însă, mă înțelegea pe deplin. Obișnuiam să-i spun “Brother”. Și frate mi-a rămas, așezat cuminte în adâncul sufletului. Iar acum mă războiam cu propriile-mi gânduri, cu neputința de a pricepe. Ce ajutor? Cum să procedez? Este prea mult! Așa ceva îmi depășește limita de avarie a bunului simț. Și ea, soția lui, îmi este dragă, îmi este prietenă! Și cu mult mai mult, umblăm în aceleași încălțări. Dacă este să aleg chiar și orbește, între cele două, aș alege-o pe soție. Deci clar nu se poate. Așa că răbufnesc iar:

– Ești egoist! Te gândești doar la bucuria ta, copilul. Care nici nu este sigur că va veni. Vrei libertate de a acționa, bun, acceptăm ideea. Oferă-i atunci și soției tale dreptul la libertate. Și ea are nevoie să fie iubită. Necondiționat. Nu copilul este condiția dragostei. În cazul acesta, dragul meu, musai să alegi: ori soția ta, pe care o iubești enorm, așa cum mărturisești, ori Alina și copilul. Nu văd cale de mijloc și mă îndoiesc că familia Alinei ar vedea vreuna de asemenea. Iar apoi, pe Alina nici nu vreau să o cunosc. Singurul ajutor pe care pot să ți-l ofer este prietenia mea. În rest tu hotărăști. Nu te judec, dar nici nu pot să conving oamenii că iubirea se vede diferit din unghiul lor, atâta vreme cât privim din același unghi.

Cu capul cufundat în mâini, Moham sta pierdut ca într-o adâncă rugăciune. Se lasă o tăcere groasă între noi. Atât de groasă încât umbrele timpului par că se luptă cu nerostirea. Se aude doar atingerea gingașă a lacrimilor pe podeaua camerei. Plânge încet. Rămân într-o încleștare mută. Cu siguranță că o luptă aprigă încă își face meandrele în toate înțelesurile iubirii. Timpul peculiar îmi defilează momente în care plin de speranță își îmbrățișa soția și o încuraja:  ”Vom avea cât de curând un copil. O să fie bine”. Și ochii ei care îl priveau sorbindu-i toată strălucirea clipei. Erau pentru mine întruchiparea reală a iubirii. Așa îi simțisem eu.  Dar brusc realitatea mi-a plesnit aspru percepția frumuseții.

“Că dragostea este oarbă, s-a confirmat, iar și iar. Cât de oarbă și împleticită în beția timpului, a depins de protagoniști. Fiecare scriindu-și bucățica de poveste. Înțelegându-i rostul prin lumina eului interior. Sau a intunericimii în dansul cu umbrele. Că a fost modelată de percepția culturii s-a confirmat, din nou. Iar și iar. Și că firescul ei a fost firescul timpului trăit. Atât de diferit pe scala infinității. Cu minusuri sau plusuri răsturnate în prejudecăți sau ritualuri.” Iar în timp ce Helen îmi explica mai mult ca pentru sine, oscila cu privirea între geamul camerei și tavanul înalt. Din când în când se oprea brusc și mă privea adânc în ochi, de parcă ar fi căutat un reper de sprijin pe care să conteze în toată razboiala asta. O razboială aprigă care îi eroda interiorul de câteva săptămâni bune.

“La început am ignorat. Am simțit. Dar am ignorat. Începuse Ramadanul și îmi doream mult să mă concentrez pe puterea lui binefăcătoare. Îmi doream Lumina. Așa cum am îmbrățișat-o atunci când l-am cunoscut pe Moham. Așa cum am perceput-o atunci când de bună voie m-am alăturat lui în toate. Dragoste, căsnicie, credința, religie. Atunci când dădeam de pereți toate prejudecatiile și cârcoteliile familiei, iar în numele iubirii am ales calea islamului. Pentru că, întâi de toate, aici l-am găsit pe el. Cel care credeam că-mi va fi unicul. Alesul vieții.” Helen vorbește domol și mă uimește toată puterea ei de a sta calmă, deși pare un înveliș al unei clocotitoare lupte interioare. Nu îndrăznesc să o întreb nimic. Nu știu exact cât anume știe din toată împleticeala realității. Și apoi mă doare să o văd năruită sub toate pietrele dure ale infidelității soțului ei.

“O femeie simte repede când ceva se schimbă în mariajul ei, eu așa cred. Și așa am simțit și eu.” Privește fix tavanul preț de câteva secunde, apoi brusc întoarce capul către mine, și în timp ce bărbia îi tremură puternic, șiroaie de lacrimi se preling grăbite pe obrajii palizi. “Mi-a confirmat! Iubește o alta. Mi-a confirmat cu seninătatea cerului de iulie. O iubește și își dorește un copil cu ea. Dar eu să stau liniștită că voi fi pentru totdeauna sub protecția lui. Voi fi pentru totdeauna soția lui.” Și brusc izbucnește într-un hohot de plâns în timp ce îmi caută îmbrățișarea. O cuprind în neputința gândurilor. În neputința înserării care îmi împroașcă credința cu stropii grei ai suferinței. O cuprind ca pe o soră a inimii. Nici un cuvânt nu cred că și-ar mai avea rostul acum. Nici nu l-aș găsi, de altfel. Sunt mută în neînțelegerea mea. Rămânem îmbrățișate în timp ce soarele apusese deja demult, iar umbrele nopții trăgeau după ele tristetiile lumi. Sau cel puțin așa percepeam eu.

Au mai trecut trei zile. Trei zile și trei nopți în care s-a așternut liniștea. Sau așa părea. Cugetam pierdută în labirintul întâmplărilor. Câte Helene în lumea aceasta, captive în mariaje eșuate. Captive în propria lor frică în fața realității. Captive în minciunile repetate de ele însele, ca o falsă încurajare în fața furtunii. Captive în prejudecăți și ritualuri. Captive în războaiele altora.

Și câți Mohami care se ascundeau lași după scutul culturii. O cultură care i-a învățat că pot răni în numele iubirii. O iubire care se poate împărți în șapte dormitoare cu zâmbetul larg aprobator al bărbatului suprem. Captivi și ei în nefirescul ideii că iubirea așa trebuie să fie. Plângându-și propria trădare lângă turnul mirării. Mirarea că lumea chiar nu se învârte în jurul lor. Mirarea că iubirea chiar își cere dreptul său intim la demnitate. Sau și mai mult… Mirarea că și-au vândut, în numele falsei libertăți, propria identitate.

Un mesaj pe telefon mă trezește din adâncimea gândurilor.

“Bună! Sunt Alina, prietena lui Moham. Îți scriu pentru că el te consideră ca pe o soră. Și pentru că și-a dorit mult să ne cunoaștem. Seara aceasta ne-am despărțit. Moham mi-a povestit tot. Nu poate să divorțeze. Nu își permite costul. S-au căsătorit în religia și țara lui. În cazul unui divorț, va trebui să-i plătească fostei soții zece mii de lire. Ceea ce îi este imposibil. Iar eu nu pot accepta rolul secundar. Niciodată. Rămâne să îmi vindec sufletul de o iubire imposibilă, în timp ce mă tot gândesc la ridicolul realității. Să ai grijă de el.”

Știam de povestea cu banii. Helen și Moham îmi spuseseră cândva. Eram cu toții la masă și îmi povesteau cum s-au cunoscut, cum s-au căsătorit, cum s-au luptat cu sistemul, vizele pentru UK, dificultăți cu documentele. Helen zâmbise triumfătoare: “Ești al meu, honey! Am plătit mult pentru tine, dar a meritat. Nu mai poți scăpa!” În timp ce o veselie molipsitoare dansa pe chipurile lor. Acum toată amintirea serii aceleia mi-a plesnit înțelegerea și mi-a făcut-o țăndări pe zidurile nopții. O intunericire se lăsa adâncă în noaptea gândurilor. Era deja târziu acolo. Gânduri întoarse pe toate fețele. Gânduri înmulțite cu speranțe și adunate cu toate zâmbetele încercărilor. Gânduri împărțite între lacrimi și neputințe după cortina zilelor lungi și dureroase. Gânduri în care cineva își râdea cu gura până la urechi de toată zbaterea. Sau poate nu, poate era doar proiecția amărăciunii zugrăvită pe templul de piatră al realității.

Un râs involuntar m-a trezit din amorțeala gândurilor. Era chiar râsul meu. În legănarea cu propriile amintiri. ”Doamna Çreem, statul protejează femeia. În cazul în care soțul dorește să divorțeze, este obligat să plătească o pensie alimentară soției pe toată durata vieții. Câți bani vreți să primiți, lunar?” Am zâmbit larg surprinsă și mi-am ghiontit ușor soțul: De ce nu mi-ai spus de acasă, ca să mă gândesc? Hahaha.” Și încercând să fiu serioasă spun un 5 dolari, după care mă pufnește un râs molipsitor. ”Nu se poate, trebuie să fie măcar 100. Cu 5 dolari nimeni nu poate supraviețui”. Și exact în momentul congruent situației mele, dar în altă țară musulmană, Helen zâmbise larg: “Ar trebui să îmi plătești zece mii de lire, honey!” “Deal”, replică Moham, vrăjit de ideea libertății care îi rânjea de dupa colțuri cu ochi de vultur. Libertate pentru care și-a vândut propria identitate. A fost ziua în care au zburat cocorii. Și l-au lăsat pironit pe o stâncă a neputinței.

Se spune că nu poți ajuta pe nimeni contra lui. Că uneori destinul croiește niște cărări invizibile, dar puternice, în dansul cu karma. Și că târâm după noi consecințele unor momente nechibzuite de cumpănă. Și toate zilele în care cocorii își iau zborul către lumină, alungați de intunericimea realității.

Moham își învață sufletul să iubească din nou. Să prețuiască ceea ce are deja. Captiv în propria suferință pe care și-a făcut-o cea mai bună prietenă. Și așteaptă ziua în care cocorii vor zbura din nou. Acum spre lumina pe care și-o eliberează din toate gândurile nopții. O lumină într-o lume nouă, pe care încearcă să o înțeleagă cu alți ochi.

© Simona Prilogan, Ochi de Poveste, (2018, Lulu Press )

Charm

It’s snowing the tales over us
with chapters surrounded by charm,
the evening is seizing the palm
of seven desires, a spell
it’s crossing in seconds the path,
just seven were those, yet apart
some stings lost their battle duel.

It’s raining the colours in verse
in seven nuances through rhymes,
their songs bring the night in the cymes
with seven desirous bouquets
of ardours from seven planets
till blue turns on magical breeze
like those seven shadings of seas.

While seven sunsets read to us
a story depicted from skies,
your warmth writes on stones seven highs
of beauty of life, sensing care
through seven sunrises we share
on our yet unique love star.
A week charm it’s playing guitar.

© Simona Prilogan

people gathered at a dinner table while playing musical instruments
Photo by cottonbro on Pexels.com

Tenderness

It’s raining blue, my beloved!
Our windows laugh to the sky
whilst the moon mysteriously binds
its sapphires of longing and temptation.
It’s raining wonder in ether.

The roses smile in the vase,
red floods our thoughts
and gives meaning
to this blue night’s tenderness,
under this glorious sky.

It’s raining wishes, it’s raining green,
when time wants to write down
the magic formulas from myths
that pour acid and burn
all the sadness of sunsets.

It’s raining colour, my beloved,
it’s raining songs, it’s raining verse,
under this immense sky.

© Simona Prilogan, World Jam Anthology ( 2019, Nottingham)

Mi-e seară

Mi-e seară, iubite, în gânduri
Iar umbrele-și plimbă incert
Metehne și doruri sub piept
Scriindu-mi dureri printre rânduri.
Poveri se-mpletesc pe cărare,
Le mângâi cu-alean, le răsfăț,
Sub coaste m-apasă-un dezvăț
Și-un cântec mă strigă-n uitare.
Mi-e seară, iubite, sub pleoape,
O lună îmi cade în tindă,
Tăceri se dezbracă-n oglindă
Adânc lăcrimând în aproape.

© Simona Prilogan

unknown person standing outdoors
Photo by Arthur Brognoli on Pexels.com

She didn’t want to die

She didn’t want to die…
Those mornings with pain
Were painting the yearning corridors
Up to the memory’s hills
Where friends gathered the life’s symphony
Playing guitars and dancing with joy.

She didn’t want to go
Over the darkness’ mountains
Writing the letters deep in the heart.
Pitches and notes speak wretched to the skies,
A silent breath covering the fantasy
Up to her memories hills.
Where music rejoice was her life.

She didn’t want to leave
The beauty of dreams, far from the stab
Of cutting her rhapsody in thousands bleeding pieces
Yet a refrain of soreness sung the lyrics of death
Up to the memory’s hills
Of friends gathering life.

© Simona Prilogan