În(depărtare)

Plângeam…
În minte mi se derulau
cu rânjet de pădure bântuită,
idei agățate de ramuri îmbătrânite și scorțoase.
Vocile lor încă vuiau în tâmple,
ca o mantră a timpului condensat
printre prejudecăți de lume obosită.
Mă loveau necontenit peste gânduri,
lăsându-mi sufletul însângerat.
La picioarele serii stătea gârbovită iubirea.
Un nimic sfâșietor o înșfăcase
și o alungase către alte depărtări.
Durerea dansa la braț cu violența.
Totul părea îngăduit sub umbrela cununiei
iar spațiul se lărgea îngăduitor cu tiranul.
Am ieșit în grabă,
simțindu-mi mâinile tremurând
sub greutatea momentului.
Depărtarea ne era singura portiță de scăpare.

Dimineață…
cu panici și întrebări.
Dar cu ochii senini ai copilului
ce simțea liniștea blândă mângâindu-i fruntea.
Ascultă, mami!
Tobele se aud altfel de la depărtare…
Să rămânem aici o vreme!

Am așezat sârguincios panicile
în coadă de vise
și le-am dat avânt să se înalțe
către depărtări albastre,
printre picături de stele
ce începeau să lumineze în înțelesuri…
până ce depărtarea
ne-a trimis înapoi sărutul luminii – curcubeu.
Apoi am pornit mai adânc în depărtare…

Amiezi…
Suntem departe…
Liniștea pansează,
printre secunde,
rănile sufletului.
O prindem cu putere
și ne contopim cu ea într-o îmbrățișare de taină.
Glasul copilului prinde nuanțe de încredere
iar visul își împletește florile roșii
peste câmpul speranței.
Ne zâmbim printre sclipiri de bucurie.
Din când în când
mai auzim un ecou îndepărtat al tobelor
doar cât să ne amintească
cât de mult înseamnă uneori îndepărtarea.
Azi ești atât de frumoasă, mami!
Iubesc liniștea aceasta care îți luminează zâmbetul…
Și pornim mai adânc în depărtare…

© Simona Prilogan

4 thoughts on “În(depărtare)”