Scriitoarea Nicoleta Beraru despre Visările dintre castani – Revista Timpul Belgia

Posted by

Există întotdeauna începuturi. Iar unele sunt atât de frumoase, pline de curiozitate, pasiune și lumină, încât bulgarul de aur al timpului se transformă în ruletă magică, vrăjind intru iubire drumul poveștii. Azi vreau să amintesc puțin despre o poveste pentru care îi mulțumesc mult scriitoarei Nicoleta Beraru, care, exact acum 22 de luni, mă invita într-un început. Pășind astfel, timid, plină de întrebări, într-o șezătoare editoriala a Revistei Timpul Belgia, pe care Nicoleta o fondase cu puțin timp în urmă, într-un cadru idilic de voluntariat.

Am cunoscut oameni minunați, am avut șansa să parcurg periple literare pline de duioșie, bucurie, înțelepciune, umor, tristețe, speranță, și dor, mult prea mult dor. Nu stiu exact dacă aceasta ar fi doar pentru că “romănește” se traduce inevitabil prin mângâietorul alean, cert este că sâmburele trăirilor face unirea diasporei mult mai puternică.

Povestea șezătoarei editoriale are un final pentru mine, dar dincolo de porțile magice ale revistei se vor afla în continuare Cristina Pop, o frumoasă și talentată poetă, dar și Ligia Monica Mateiu, o erudită în cercetarea științifică, plină de șarm și umor literar, cărora le mulțumesc că au acceptat să fie parte a editurii Revistei Timpul Belgia, intr-un amplu program de voluntariat.

Le mulțumesc tuturor celor ce au fost alături de Revista Timpul Belgia de-a lungul celor 2 ani, invitându-i să rămână în șezătoarea literară. Multe povești se vor încă scrise și citite.

***

Răsfoind printre paginile online ale Revistei dar și printre amintirile frumoase legate de acestea, am regăsit cu multă bucurie și mângâiere ceea ce Nicoleta Beraru scria despre Visările dintre Castani, alături de câteva mărturisiri de suflet pe care le-am făcut la vremea aceea. 

Îi mulțumesc nemărginit Nicoletei Beraru pentru toată susținerea oferită și pentru cuvintele mângâietoare! 

E multă toamnă în versurile Simonei Prilogan. E poate toamna din Londra sau din Nottingham, unde aceasta a trăit, care-i umezeşte poezia. Sau e sufletul poetei care lăcrimează şi în care plouă cu tristeţile unei existenţe condamnate la dragoste, dor, durere. Dar se întrevede şi speranţă printre toate picăturile de ploaie şi printre nori, toamnă şi iarnă:

Mi-am forţat zâmbetul să îşi întindă aripile
şi să ne învăluie într-un mantou al speranţei.
Speranţa care păstrează puterea voinţei.
Voinţa de a continua drumul către destinaţie.
(Atingerea Paradisului)

De destinaţia finală e vorba, dar aceasta poate fi înlocuită cu orice destinaţie – Simonei Prilogan nu îi este frică. Niciun moment nu ne întâlnim cu frica în versurile sale, căci poeta nu-i acordă niciun loc. Doar lupta are o justificare în ochii acesteia. Aceasta e continuă şi determinată – „lupta crâncenă ce începuse a muşca din inocenţa unui vlăstar”. Înţelegem această luptă şi această determinare din însăşi traiectoria vieţii Simonei Prilogan, poveste pe care ne-a trimis-o, care impresionează prin voinţă împletită cu chemare […] – Nicoleta Beraru

Vă invit la o (re)citire a întregului material apăsând linkul acesta: Simona Prilogan – Visările dintre castani – Revista Timpul Belgia