Se spune, și pe bună dreptate, că realitatea ar fi cea mai frumoasă ficțiune. Misterioasă, profundă, emoțională, (i)rațională, (cu)prinsă în lumi nevăzute, precum aveam să o înțeleg într-una dintre nopțile în care făceam gărzi în Nottinghamshire.

Povestea de mai jos am scris-o cu ceva timp în urmă și probabil mulți dintre voi o știți. Editoarea Manuela Timofte, căreia îi mulțumesc nemărginit pentru creditare, mi-a făcut o surpriză minunată prin publicarea textului pentru cititorii blogului Masticadores România.

Este o nouă dimineață cufundată in intensitatea luminii. Cerul se îmbracă cu mantia de foc a soarelui și ne zâmbește cu dragoste.

Privim amândouă spre el. Eu, cu bucuria ascunsă între picături de nesomn după o gardă de noapte. Ea, cu nostalgia sculptată pe o sută de fețe ale eternității… În timp ce lacrimi de tristețe se rostogolesc încet pe obrajii palizi. “Azi va fi o zi frumoasă! Senină… Iar eu va trebui să stau închisă aici, ca într-o colivie!”

Gândurile mi se împleticesc într-o mie de fâșii. Sentimentele se adâncesc în ecourile timpului, acolo unde, cândva, bucuria vieții se îmbrățișa cu fericirea… Dar se întorc înfrânte la ochiul realității…

Continuarea aici : Sylvia – MasticadoresRumanía.