Hug me

Hug me while cold nights surround
And doubts are the dinner for us,
Apart of the stories’ rebound
Of what we were striving to pass.

Hug me while hours flow hard
Still answering questions in mind
Yet rays of the light might regard
All our emotions behind.

Hug me while snowing the tales
Through winters and marvel array
Will write other stories’ details
Which spark our love on the way.

Hug me and nights turn on gleam
With moon smiling over the sky,
With dawns which are catching the dream
Of having each other through fly.

© Simona Prilogan

Zborul Cocorilor

Era deja târziu în noaptea gândurilor. Gânduri întoarse pe toate fețele. Gânduri înmulțite cu speranțe și adunate cu toate zâmbetele încercărilor. Gânduri împărțite între lacrimi și neputințe după cortina zilelor lungi și dureroase. Gânduri în care cineva își râdea cu gura până la urechi de toată zbaterea lui.

Sau poate nu, poate era doar proiecția amărăciunii zugrăvită pe templul de piatră al realității. O realitate dură și apăsătoare, care-i ținea sufletul captiv. Oscilând între două lumi. Lumea cea pe care și-a visat-o și a luptat din răsputeri să o aducă la viață. Și lumea cealaltă care îi șuieră haotic la urechi că nu totul depinde doar de efortul lui, oricât de uriaș ar fi acesta… Cineva de undeva are un impact puternic în toată mașinăria asta a timpului care gonește ca o nebună printre sufletele lor.

El, încă un tânăr plin de speranță. Încă. Anii cei plini de inocență s-au pierdut deja demult printre medinele Marocului, acolo unde a zărit și înțeles lumea. A înțeles-o prin ochii deșertului, prin cea a Ramadanului și a pământului dumnezeiesc care i-a mângâiat copilăria într-un fel cu totul aparte. Un fel pentru care și azi, rătăcit într-o altă lume, plânge mereu în gândurile nopții. Noapte care a înghițit deja tabloul tainic de lumină a speranței, lăsându-i doar umbrele ca un contur de aparență. O aparență pe care o joacă la noroc cu realitatea.

– O iubesc pe Alina. Vreau să o iau de soție!

– Dar tu ești însurat! Foarte însurat! Mă uit adânc în ochii lui, surprinsă puternic.

– Alina îmi va face un copil, bucuria supremă a vieții mele. Știi cât de mult îmi doresc asta! Soția mea nu poate avea copii. Am încercat ani la rând… Fără rezultate. Tratamente costisitoare, nervi irosiți. Bani aruncați în vânt. Dar nu mai contează. Acum am găsit-o pe Alina, iar ea îmi va oferi ceea ce soția mea nu poate. Copilul.

Mă împleticesc puțin în sensuri, nu prind încă nici un capăt de idee de unde aș putea continua, așa că trântesc și eu brusc un „Phaiii, este deja hot story”. Sau mai bine spus „na, că se lasă cu furtună!”

– Buun, mă înfiripez iar timid în discuție, înseamnă că divorțezi deci, ca să poți să te însori cu Alina.

– Oh nu, nici vorbă. Îmi iubesc mult soția, nu pot să divorțez. I-am promis că orice ar fi nu voi divorța niciodată. Acceptă să am un copil cu o altă soție. Am dreptul la 7 soții, în cultura mea.

Evident că fac ochii cât cepele. Ceea ce îmi auzeau urechile nu părea ceva crescut în cultura în care trăiseră bunicii și toți strămoșii mei din Ardeal. Oricât aș fi evocat vremuri de demult, în care oamenii nu erau așa de emancipați, nu reușeam nicidecum să procesez cu mintea ceea ce prietenul meu tocmai îmi mărturisea. Dar evident, el venea dintr-o altă cultură. Dintr-o lume care părea atât de firească în nefirescul perceput de mine.

– Așa ceva este imposibil!!! Am trântit brusc. Îi fi având tu dreptul la 7 soții, în cultura ta, dar amintește-ți, te rog, că trăiești în Anglia, și că respiri, mănânci, iubești prin legea de aici.

– Nu se pune vorba unei căsătorii legale. Voi sta cu Alina, din când în când, pentru copil.

– Puțin îmi sună că vrei să o folosești pe fata asta, ca să îți facă un copil. Ea ce spune? Este de acord? Să facă un copil cu un om însurat care nu vrea să divorțeze? Un om însurat care vrea doar un copil?

– Aici se pune problema. Vreau să mă ajuți. Alina vine din cultura ta. Total diferită de a mea. Famila ei îi bagă în cap tot felul de prostii iar ea oscilează între mine și ei. Eu chiar o iubesc!

Oftez greu a neputință… Mi-e drag Moham. Ne leagă o frumoasă prietenie. Și apoi, eu, străină într-o lume cu totul nebună pentru începuturile mele, am plâns de nenumărate ori pe umerii lui și ai soției lui. Mi-au fost suport moral atunci când tot universul părea că se năruie în bălțile pline cu noroi ale rasismului. Soția lui, aflată din moși-strămoși pe pământul pe care locuia, înțelegea puțin mai greu, mai mult prin prisma ochilor lui. El însă, mă înțelegea pe deplin. Obișnuiam să-i spun “Brother”. Și frate mi-a rămas, așezat cuminte în adâncul sufletului. Iar acum mă războiam cu propriile-mi gânduri, cu neputința de a pricepe. Ce ajutor? Cum să procedez? Este prea mult! Așa ceva îmi depășește limita de avarie a bunului simț. Și ea, soția lui, îmi este dragă, îmi este prietenă! Și cu mult mai mult, umblăm în aceleași încălțări. Dacă este să aleg chiar și orbește, între cele două, aș alege-o pe soție. Deci clar nu se poate. Așa că răbufnesc iar:

– Ești egoist! Te gândești doar la bucuria ta, copilul. Care nici nu este sigur că va veni. Vrei libertate de a acționa, bun, acceptăm ideea. Oferă-i atunci și soției tale dreptul la libertate. Și ea are nevoie să fie iubită. Necondiționat. Nu copilul este condiția dragostei. În cazul acesta, dragul meu, musai să alegi: ori soția ta, pe care o iubești enorm, așa cum mărturisești, ori Alina și copilul. Nu văd cale de mijloc și mă îndoiesc că familia Alinei ar vedea vreuna de asemenea. Iar apoi, pe Alina nici nu vreau să o cunosc. Singurul ajutor pe care pot să ți-l ofer este prietenia mea. În rest tu hotărăști. Nu te judec, dar nici nu pot să conving oamenii că iubirea se vede diferit din unghiul lor, atâta vreme cât privim din același unghi.

Cu capul cufundat în mâini, Moham sta pierdut ca într-o adâncă rugăciune. Se lasă o tăcere groasă între noi. Atât de groasă încât umbrele timpului par că se luptă cu nerostirea. Se aude doar atingerea gingașă a lacrimilor pe podeaua camerei. Plânge încet. Rămân într-o încleștare mută. Cu siguranță că o luptă aprigă încă își face meandrele în toate înțelesurile iubirii. Timpul peculiar îmi defilează momente în care plin de speranță își îmbrățișa soția și o încuraja:  ”Vom avea cât de curând un copil. O să fie bine”. Și ochii ei care îl priveau sorbindu-i toată strălucirea clipei. Erau pentru mine întruchiparea reală a iubirii. Așa îi simțisem eu.  Dar brusc realitatea mi-a plesnit aspru percepția frumuseții.

“Că dragostea este oarbă, s-a confirmat, iar și iar. Cât de oarbă și împleticită în beția timpului, a depins de protagoniști. Fiecare scriindu-și bucățica de poveste. Înțelegându-i rostul prin lumina eului interior. Sau a intunericimii în dansul cu umbrele. Că a fost modelată de percepția culturii s-a confirmat, din nou. Iar și iar. Și că firescul ei a fost firescul timpului trăit. Atât de diferit pe scala infinității. Cu minusuri sau plusuri răsturnate în prejudecăți sau ritualuri.” Iar în timp ce Helen îmi explica mai mult ca pentru sine, oscila cu privirea între geamul camerei și tavanul înalt. Din când în când se oprea brusc și mă privea adânc în ochi, de parcă ar fi căutat un reper de sprijin pe care să conteze în toată razboiala asta. O razboială aprigă care îi eroda interiorul de câteva săptămâni bune.

“La început am ignorat. Am simțit. Dar am ignorat. Începuse Ramadanul și îmi doream mult să mă concentrez pe puterea lui binefăcătoare. Îmi doream Lumina. Așa cum am îmbrățișat-o atunci când l-am cunoscut pe Moham. Așa cum am perceput-o atunci când de bună voie m-am alăturat lui în toate. Dragoste, căsnicie, credința, religie. Atunci când dădeam de pereți toate prejudecatiile și cârcoteliile familiei, iar în numele iubirii am ales calea islamului. Pentru că, întâi de toate, aici l-am găsit pe el. Cel care credeam că-mi va fi unicul. Alesul vieții.” Helen vorbește domol și mă uimește toată puterea ei de a sta calmă, deși pare un înveliș al unei clocotitoare lupte interioare. Nu îndrăznesc să o întreb nimic. Nu știu exact cât anume știe din toată împleticeala realității. Și apoi mă doare să o văd năruită sub toate pietrele dure ale infidelității soțului ei.

“O femeie simte repede când ceva se schimbă în mariajul ei, eu așa cred. Și așa am simțit și eu.” Privește fix tavanul preț de câteva secunde, apoi brusc întoarce capul către mine, și în timp ce bărbia îi tremură puternic, șiroaie de lacrimi se preling grăbite pe obrajii palizi. “Mi-a confirmat! Iubește o alta. Mi-a confirmat cu seninătatea cerului de iulie. O iubește și își dorește un copil cu ea. Dar eu să stau liniștită că voi fi pentru totdeauna sub protecția lui. Voi fi pentru totdeauna soția lui.” Și brusc izbucnește într-un hohot de plâns în timp ce îmi caută îmbrățișarea. O cuprind în neputința gândurilor. În neputința înserării care îmi împroașcă credința cu stropii grei ai suferinței. O cuprind ca pe o soră a inimii. Nici un cuvânt nu cred că și-ar mai avea rostul acum. Nici nu l-aș găsi, de altfel. Sunt mută în neînțelegerea mea. Rămânem îmbrățișate în timp ce soarele apusese deja demult, iar umbrele nopții trăgeau după ele tristetiile lumi. Sau cel puțin așa percepeam eu.

Au mai trecut trei zile. Trei zile și trei nopți în care s-a așternut liniștea. Sau așa părea. Cugetam pierdută în labirintul întâmplărilor. Câte Helene în lumea aceasta, captive în mariaje eșuate. Captive în propria lor frică în fața realității. Captive în minciunile repetate de ele însele, ca o falsă încurajare în fața furtunii. Captive în prejudecăți și ritualuri. Captive în războaiele altora.

Și câți Mohami care se ascundeau lași după scutul culturii. O cultură care i-a învățat că pot răni în numele iubirii. O iubire care se poate împărți în șapte dormitoare cu zâmbetul larg aprobator al bărbatului suprem. Captivi și ei în nefirescul ideii că iubirea așa trebuie să fie. Plângându-și propria trădare lângă turnul mirării. Mirarea că lumea chiar nu se învârte în jurul lor. Mirarea că iubirea chiar își cere dreptul său intim la demnitate. Sau și mai mult… Mirarea că și-au vândut, în numele falsei libertăți, propria identitate.

Un mesaj pe telefon mă trezește din adâncimea gândurilor.

“Bună! Sunt Alina, prietena lui Moham. Îți scriu pentru că el te consideră ca pe o soră. Și pentru că și-a dorit mult să ne cunoaștem. Seara aceasta ne-am despărțit. Moham mi-a povestit tot. Nu poate să divorțeze. Nu își permite costul. S-au căsătorit în religia și țara lui. În cazul unui divorț, va trebui să-i plătească fostei soții zece mii de lire. Ceea ce îi este imposibil. Iar eu nu pot accepta rolul secundar. Niciodată. Rămâne să îmi vindec sufletul de o iubire imposibilă, în timp ce mă tot gândesc la ridicolul realității. Să ai grijă de el.”

Știam de povestea cu banii. Helen și Moham îmi spuseseră cândva. Eram cu toții la masă și îmi povesteau cum s-au cunoscut, cum s-au căsătorit, cum s-au luptat cu sistemul, vizele pentru UK, dificultăți cu documentele. Helen zâmbise triumfătoare: “Ești al meu, honey! Am plătit mult pentru tine, dar a meritat. Nu mai poți scăpa!” În timp ce o veselie molipsitoare dansa pe chipurile lor. Acum toată amintirea serii aceleia mi-a plesnit înțelegerea și mi-a făcut-o țăndări pe zidurile nopții. O intunericire se lăsa adâncă în noaptea gândurilor. Era deja târziu acolo. Gânduri întoarse pe toate fețele. Gânduri înmulțite cu speranțe și adunate cu toate zâmbetele încercărilor. Gânduri împărțite între lacrimi și neputințe după cortina zilelor lungi și dureroase. Gânduri în care cineva își râdea cu gura până la urechi de toată zbaterea. Sau poate nu, poate era doar proiecția amărăciunii zugrăvită pe templul de piatră al realității.

Un râs involuntar m-a trezit din amorțeala gândurilor. Era chiar râsul meu. În legănarea cu propriile amintiri. ”Doamna Çreem, statul protejează femeia. În cazul în care soțul dorește să divorțeze, este obligat să plătească o pensie alimentară soției pe toată durata vieții. Câți bani vreți să primiți, lunar?” Am zâmbit larg surprinsă și mi-am ghiontit ușor soțul: De ce nu mi-ai spus de acasă, ca să mă gândesc? Hahaha.” Și încercând să fiu serioasă spun un 5 dolari, după care mă pufnește un râs molipsitor. ”Nu se poate, trebuie să fie măcar 100. Cu 5 dolari nimeni nu poate supraviețui”. Și exact în momentul congruent situației mele, dar în altă țară musulmană, Helen zâmbise larg: “Ar trebui să îmi plătești zece mii de lire, honey!” “Deal”, replică Moham, vrăjit de ideea libertății care îi rânjea de dupa colțuri cu ochi de vultur. Libertate pentru care și-a vândut propria identitate. A fost ziua în care au zburat cocorii. Și l-au lăsat pironit pe o stâncă a neputinței.

Se spune că nu poți ajuta pe nimeni contra lui. Că uneori destinul croiește niște cărări invizibile, dar puternice, în dansul cu karma. Și că târâm după noi consecințele unor momente nechibzuite de cumpănă. Și toate zilele în care cocorii își iau zborul către lumină, alungați de intunericimea realității.

Moham își învață sufletul să iubească din nou. Să prețuiască ceea ce are deja. Captiv în propria suferință pe care și-a făcut-o cea mai bună prietenă. Și așteaptă ziua în care cocorii vor zbura din nou. Acum spre lumina pe care și-o eliberează din toate gândurile nopții. O lumină într-o lume nouă, pe care încearcă să o înțeleagă cu alți ochi.

© Simona Prilogan, Ochi de Poveste, (2018, Lulu Press )

Charm

It’s snowing the tales over us
with chapters surrounded by charm,
the evening is seizing the palm
of seven desires, a spell
it’s crossing in seconds the path,
just seven were those, yet apart
some stings lost their battle duel.

It’s raining the colours in verse
in seven nuances through rhymes,
their songs bring the night in the cymes
with seven desirous bouquets
of ardours from seven planets
till blue turns on magical breeze
like those seven shadings of seas.

While seven sunsets read to us
a story depicted from skies,
your warmth writes on stones seven highs
of beauty of life, sensing care
through seven sunrises we share
on our yet unique love star.
A week charm it’s playing guitar.

© Simona Prilogan

people gathered at a dinner table while playing musical instruments
Photo by cottonbro on Pexels.com

Tenderness

It’s raining blue, my beloved!
Our windows laugh to the sky
whilst the moon mysteriously binds
its sapphires of longing and temptation.
It’s raining wonder in ether.

The roses smile in the vase,
red floods our thoughts
and gives meaning
to this blue night’s tenderness,
under this glorious sky.

It’s raining wishes, it’s raining green,
when time wants to write down
the magic formulas from myths
that pour acid and burn
all the sadness of sunsets.

It’s raining colour, my beloved,
it’s raining songs, it’s raining verse,
under this immense sky.

© Simona Prilogan, World Jam Anthology ( 2019, Nottingham)

Mi-e seară

Mi-e seară, iubite, în gânduri
Iar umbrele-și plimbă incert
Metehne și doruri sub piept
Scriindu-mi dureri printre rânduri.
Poveri se-mpletesc pe cărare,
Le mângâi cu-alean, le răsfăț,
Sub coaste m-apasă-un dezvăț
Și-un cântec mă strigă-n uitare.
Mi-e seară, iubite, sub pleoape,
O lună îmi cade în tindă,
Tăceri se dezbracă-n oglindă
Adânc lăcrimând în aproape.

© Simona Prilogan

unknown person standing outdoors
Photo by Arthur Brognoli on Pexels.com

She didn’t want to die

She didn’t want to die…
Those mornings with pain
Were painting the yearning corridors
Up to the memory’s hills
Where friends gathered the life’s symphony
Playing guitars and dancing with joy.

She didn’t want to go
Over the darkness’ mountains
Writing the letters deep in the heart.
Pitches and notes speak wretched to the skies,
A silent breath covering the fantasy
Up to her memories hills.
Where music rejoice was her life.

She didn’t want to leave
The beauty of dreams, far from the stab
Of cutting her rhapsody in thousands bleeding pieces
Yet a refrain of soreness sung the lyrics of death
Up to the memory’s hills
Of friends gathering life.

© Simona Prilogan

Crossing limitation

I was staring at that piece of paper and could not believe all those lies. Home Office officer wrote down some of the most horrific conclusions I had ever read. My husband’s visa was refused on the ground of being fake. Our marriage, she thought, was fake!  Seconds after seconds, my memory brought back images of the interview I had with Miss Brown, the lady who decided my life was a fake one. She was the rudest person I could meet. Well, thanks God, I have not met her face to face, we just spoke over the phone.  Then came in my mind all the struggle, the tough time being here, alone, in a new country, new culture, new job, being asked almost every day why I came here, regarded sometime by some unwelcoming glances. I tried to ignore them as much as I could, keeping in mind and in heart all that good behaviour mum taught me since my early childhood. “Be nice to people all the time”, she used to say to me. Sometimes I wanted to scratch down all that good insight and face back the ugly glances, but somewhere deep in my soul I was feeling guilty in doing so. So, I smiled back with all my force.

You know, my friend, sometimes we do travel all around the world thinking of finding the happiness. Not only in mind, or in dreams, as I used to do when communism borders enclosed us in a “happy island”, preaching us the benefits of being in such and such powerful state.  We do travel in real time and space, pushed by the fantasy of colourful dreams. As real as us. Yet, love, yes, love is one of the most powerful force that could take us from our comfort zone and makes us jump the borders. Which I did.  And now, looking at that refusal letter from Home Office, I was feeling all their hatred and abuse slapping my honesty.

You may understand well the fact I did not say anything to my parents about the trip plans. I only discussed the matter with my sons. They encouraged me at the most to take the courage and fight for my love. Pakistan is not a popular country, you see, and my co national people are even more afraid about everything comes from this point. I remember the face of the officer at the immigration office in Deva, when I asked for a visit invitation in Romania for a Pakistani citizen. That expression signed up for one of the most memorable moments of the year , realizing then how we people are very easy to judge a whole nation based on what media shows. So, you see, the idea of travelling to Pakistan and to marry my boyfriend there it was crazy, courageous and unbelievable act.

I left Mansfield in the middle of the night. The silence accompanied me from my flat till to the bus station. The silence and the dark. I was feeling no fear for being alone on the streets in the night blackness. I was only full of enthusiasm and that kind of tension, thinking about the new adventure.  I got the coach in time for a good arriving at Heathrow Airport. The dawn of a beautiful Sunday regarded my eyes. A sunshine day smiled to my soul. Before departing I called mum. I had the light idea of confessing about my travel. Yet mum picked the phone up and before to say something she started questioning me about the immigration status on refugees’ updates. I was suddenly feeling out of any discussion.  “What refugees, mum?” “The ones who are at the border with Hungary now, trapped there. Haven’t you seen on the news?” “No, mum, I got no TV. Life is actually too short to watch TV.” The time was short anyway till my flight should departed. Mum was already too distressed with that refugee’s problem. It was not a great idea to come up with my news of travelling to Islamabad. It may affect her health condition, not so good anyway in the last years. So, I just ended with an evasive plan of a relaxing Sunday.

At Dubai I had to change the flight. Already being over tired I tried to scan all that beauty of an enormous airport, full of shinning panels, glamorous shops and amazing palm trees. In that multicultural river of people, I had for the first time in my life, the awareness of my roots. Can’t explain exactly how it came, yet my Balkan origin was whistling in my ears. Half asleep, I looked at the people faces, amazed by the colors of their cloths, eyes, expressions and languages.  Yet I smiled kindly to my new adventure.

Few hours later I was amazed flying over the crests of ones of the biggest mountains. Maybe I looked like an innocent child, full of joy, expressing all that wonder, while tears of happiness flooded my eyes.

I crossed seas, mountains to reach the home of my loved one. Yet I crossed my limitation, the fact I thought before I might not be able to do it. Yet I did it! And I am happy for it. It cured my prejudices, my fear and taught me few more things about humanity at its core.

So, you see, my dear friend, looking now at that ridiculous letter from Home Office, I feel to tell the world that my life is not fake. Is just my life, the best version I have. And even if some people would advise me to not take it personally, I just can’t take this advice. My life is the most personal thing to me ever. My love as well. And God knows how many travels we might need to do in approaching our happiness. Regardless the slaps we might get because we dare to love behind the borders.

© Simona Prilogan, Write Like A Girl ( UK, 2019)

Chemarea

Drumul cotise deja prin pădurea întunecată de câteva ori, într-un amețitor tur de forță. Munții își îmbrățișau măreția într-o adorare narcisistă în timp ce păreau atât de reci și distanți în bătaia peculiară a serii. Alergarea devenise obositoare, iar bocancii loveau dur și cadențat stratul gros de zăpadă. Întunericul mușca din ce în ce mai brutal din firișoarele firave de lumină ce se strecurau printre copacii înalți și semeți.

Americanul, un vlăjgan cărunt și oarecum relaxat, povestea în continuare, cuprins parcă de o mantră a unui univers în care le-a văzut pe toate. Un anotimp înghețat îi răpise spațiul lăsându-i doar sclipirea de gheață a ochilor. O reflexie ce lumina în întunericul timpului și îl proiecta într-un tablou în care atitudinea arogantă devenise mireasă de suflet a unui instinct criminal, perfect șlefuit sub amprentele realității.

“…Vindeam repede drogurile, apoi adunam gașca. Spargerile au mers bine o vreme, strălucisem, eram number one, bro! Până într-o zi: Nasir cedase psihic. Ținuse ascunsă toată povestea multă vreme. Un telefon însă l-a prăbușit. Aflase adevărul iar acesta l-a țintuit într-un trist deznodământ. Ne povestise pe nerăsuflate totul. Era prea mult deja și dorea să ne împărtășească durerea necruțătoare ce îi mușcase sufletul.”  Câteva lacrimi străluceau cuminți pe privirea vlăjganului. Îmi țuguiasem buzele într-o nedumerire adâncă: americanul lăcrima iar asta mă deruta enorm. „Și?” întreb eu plin de curiozitate, „cum a stat treaba cu povestea?”

„Sora lui nici nu împlinise bine vârsta de 18 ani, când lumea din jur începuse să bârfească. Se zvonise că un băiat din sat o plăcea și că aveau deja întâlniri de taină. O crimă, de altfel, pentru comunitatea lor. Oh, ce aiurea, bro! Ce aiurea! Cum să învinuiești dragostea că vrea să se exprime? La naiba cu tot sistemul! În fine, în timp ce noi petreceam cu fetele, fără nici un fel de resentiment, sora lui Nasir era acuzată că iubea. În câteva săptămâni toată bârfa explodase într-o cangrenă. Într-o dimineață însă, poliția sosise la casa fetei să constate decesul: fusese găsită de către familie, spânzurată într-o încăpere lăturalnică a casei. Un bilet scris dezordonat lăsa să se înțeleagă că fata se considera vinovată de ceea ce făcuse și alesese să moară. Spre a spăla onoarea familiei.

Vestea a căzut ca un trăznet pentru Nasir, dar alesese să țină în el durerea. Adevărul este că nu mă împac, bro, cu toate chestiunile astea religioase. Se pare că fata fusese deja logodită cu un domn, după dorința familiei. O logodnă care nu însemna nimic sentimental pentru nici unul dintre protagoniști. Cât despre zvonul că plăcea pe altul, nu se adeverise nimic concret. Rămăseseră doar presupuneri. Câteva ochiade aruncate în întâlnirile comunității de la sala de rugăciune. Nimic mai mult. Dar nimic nu crește mai otrăvitor decât bârfa.

După alte câteva săptămâni, Nasir avea să afle de la domnul care locuia vizavi de familia lui, câteva “amănunte”. Omul suferea de cancer și își dădea ultima bătaie cu ceasurile realității. Simțea ca o apăsare pe suflet toată povestea ce aruncase în tristețe familia vecinilor. Nu știa exact cine a pus prima scânteie în bârfa cu pricina, dar recunoscuse că a fost unul dintre cei ce au purtat cu încrâncenare toată zgura calomniei și a întreținut focul. Avea mai apoi să se sfătuiască cu tatăl fetei: acesta hotărâse să o ucidă, iar el îl încurajase că aceasta va fi o rezolvare decentă a problemei. Noaptea crimei a fost odioasă: urletele disperate ale fetei au fost auzite de către toți vecinii. Tatăl ei, împreună cu ceilalți doi baieti mai mari, rămăși acasă, au înscenat o sinucidere.”

Un oftat adânc… și o tăcere se așeza glorioasă între secundele realității. Americanul își scoase o batistă mototolită și își suflă cu putere nasul. Câteva lacrimi se amestecau cu sudoarea rece. Încă alergam printre troienele sălbatice ale nopții. Povestea aceasta tristă învenina și mai mult apăsarea grea a antrenamentului.

“Nasir a fost primul născut al familiei. Spunea cum simțise de la o vreme, o adâncă disperare pitită în colțul sufletului și nu putuse să o descifreze. Nu se gândise nici o clipă că sora lui se afla în pericol. El a fost fratele care o ocrotise mereu. Îi urmărea jocul în tihnă și îi însenina ziua cu zâmbete. De câteva zile însă, zâmbetele îi muriseră cu totul, iar sufletu-i îngenunchiase într-o disperare profundă. Înnebunise de-a binelea.

După momentul mărturisirii, vecinul încheiase pactul cu eternitatea. Tot un fel de pact isi dorea si Nasir sa incheie, dar cu răzbunarea. O forță ciudată îi scrijelea mintea. Avea să ne spună că simte o chemare lăuntrică și că trebuie să se întoarcă acasă. Sufletul surorii îl striga de undeva din eter. Îi cerea cu disperare ajutorul. Și plecat a fost. Nu am mai auzit nimic despre el.”

Zăpada se așternea nestingherită peste noapte iar munții continuau să își admire semeția, în timp ce cordonul nostru primise adăpost într-o cabană a unității, sub coama stâncilor.

********

Dintre amintiri îmi rânjeau zgomotos chemările sufletului îmbrățișate cu noaptea. Luptasem mereu cu mine însumi. Să nu scap lacrima neîngrijită pe obrazul de acum prea plin de ocară. Mă numeau tigan. Doar că șatra nu mă dorise niciodată. Pentru ei eram rumânul, intrusul care stricase armonia casei. Eram fructul putred al unei povești de dragoste. Nu dragostea în conceptul ei tulburase pacea, ci faptul că un rumân îndrăznise să păcălească mica țigancă. De avort nu se vorbise, copilul trebuia născut. Românii au hulit țiganii și viceversa, iar povestea tinerilor s-a transformat repede într-un război de proporții. Pe tata nu l-am avut niciodată în preajmă. Nu am cunoscut bucuria clipelor de apropiere sufletească între un copil și tatăl lui. A fost o veșnică răceală, o neîntalnire a emoțiilor. O neintersectare a realității. Rămăsesem doar cu însemnele înfierate ale societății.

Soarele desenase deja pe cerul senin curcubee de lumină. Era o duminică albastră, prinsă în amintirile noastre. Fiecare își contempla într-o tăcere afundă propriile gânduri.

Americanul pășise hotărât în încăpere, venind glonț spre mine: “Azi noapte ai avut coșmaruri. Spuneai ceva despre “tata” și “moarte”. Nu am înțeles limba ta, dar o luptă se dădea în tine.” Am privit ochii albaștri ai amicului ce mă bătuse încurajator peste umăr: “Bro, fiecare avem câte o chemare în miezul inimii. O purtăm cu noi toată viață. Ce spun eu, toată viața; o urmăm și dincolo de ea.”

Frânturi de amintiri se perindau grăbite peste ceasul dimineții. „Bro”, spun gâtuit de emoție, „într-o dimineață de martie am avut o chemare ciudată. Am simțit acut că mama este bolnavă și că trebuie să merg să o văd. Sentimentul a fost atât de puternic, încât în nici 2 ore eram deja în trenul ce trebuia să traverseze toată țara.

Mama era bine. Încântată de sosirea mea bruscă, m-a rugat să ieșim la o plimbare pe geana serii care tocmai își făcea îmbrățișarea cu truda zilei. În timp ce se pregătea, am ieșit pe pridvorul casei. Lumina se definea din ce în ce mai palidă. În fața casei se așeza cuminte o mică livadă. Pe capătul dinspre grădina noastră se auziseră zgomote din ce în ce mai accentuate. Cineva strigă ajutor iar alte voci acopereau cu înjurături chemarea neajutoratului. M-am apropiat încet stârnit de disperarea strigătului. Doi bărbați înalți și solizi au luat-o la fugă, nu înainte de a-i mai da câteva șuturi zdravene bătrânului ghemuit pe coama cărării. I-am recunoscut pe cei doi nepoți ai Rumânului, copiii fratelui său, în timp ce jos aveam să dau ochi în ochi cu propriul tată. Un tată pe care doar florile-l recunoșteau și cele câteva mișcări automate ale sufletului, numite atât de cordial, instincte.

Tata era băut criță. Nu stârnea nici o noutate faptul acesta. De vreo câțiva ani, beția era starea lui de suflet. Se căsătorise cu o doamnă văduvă și trecuse toată averea pe numele fetei acesteia. Se spune că semnase beat fiind și că de fapt nu mai corela în limite normale lanțul realității. Nu știu dacă mă recunoscuse. Ambulanța a sosit repede și în câteva ore aveam să aflu că rămăsesem orfan de tată. Un orfan ce nu apucase să își vorbească sufletul. Nici nu mai avusesem cui de altfel.

Înmormântarea s-a făcut în tihnă, consemnând încă un biet bețiv căzut în șanțuri. Nimeni nu și-a mai bătut capul cu cei doi nepoți care s-au considerat nedreptățiți. Nici nu se dorea de altfel ieșirea Pandorei din cutie. După câteva luni, unul dintre nepoții bătrânului a luat calea monahală. Poate că ghearele remușcării zgâriaseră adânc peste realitate.

Tot peste realitate, zgârie uneori durerea și neputința. Nu știu cum este treaba asta cu chemarea, bro, dar căile universului ne sunt uneori atât de nepătrunse.”

„Într-adevăr”, șopti Americanul, contemplând parcă o imagine ireală ce se proiecta undeva într-un spațiu nedefinit. „Nepătrunse ne sunt căile uneori. Știi, Nasir a crezut că va rămâne condamnat definitiv în propria-i durere și neputință. Dar nu, nu a fost așa. Undeva o altă chemare și-a ridicat glasul. Avionul cu pricina nu avea să-l ducă înapoi acasă. La ce folos ura și răzbunarea? Europa își deschisese ușa iar eu am îmbrățișat zâmbetul unor alte dimineți. Sistemul acesta mi-a dat voie să devin altcineva. Să devin acel cineva pe care l-am simțit într-o chemare atât de intimă. Nasir a rămas dincolo de ușă. Aici este vie doar speranța și umanitatea. Cât despre tatăl tău, eu zic că dragostea și-a urmat doar chemarea firească.  Că întoarcerea ta acasă ți-a fost șoptită de îngeri. Poate că a murit împăcat. Sau cel puțin așa vreau să cred.”

„Așa vreau să cred și eu”, am murmurat, în timp ce soarele ne zâmbea șugubăt, cocoțat pe eșarfa cerului, iar ninsoarea mângâia toată valea, scriind povești magice de zile albastre pentru întoarcerile noastre.

© Simona Prilogan

Rain

My dear, this rain drops fears from skies,

The bunch of clouds seems angry with the world

At the cutting edge of silence,

Clumsily running between the sunsets,

No longer the time is captured in mind.

Those normal things we got them once

Written deep down in heart

Are facing today’s dilemmas

At the meeting with the burning wounds

Of mankind’s ambition.

This rain, my dear, cries in my hands,

Blinking the light reflection of eternity

Upon holiness insight. Yet dark outside.

I shall pray gazing at the peaks

Of an evolved planet, crushed by the dust,

For the angels to come and teach us

How peace is spelling in the heart,

With golden letters penning through

One’s faith, God’s love, and hope’s cart.

© Simona Prilogan

water droplets on glass window
Photo by Daria Shevtsova on Pexels.com