Chemarea

Drumul cotise deja prin pădurea întunecată de câteva ori, într-un amețitor tur de forță. Munții își îmbrățișau măreția într-o adorare narcisistă în timp ce păreau atât de reci și distanți în bătaia peculiară a serii. Alergarea devenise obositoare, iar bocancii loveau dur și cadențat stratul gros de zăpadă. Întunericul mușca din ce în ce mai brutal din firișoarele firave de lumină ce se strecurau printre copacii înalți și semeți.

Americanul, un vlăjgan cărunt și oarecum relaxat, povestea în continuare, cuprins parcă de o mantră a unui univers în care le-a văzut pe toate. Un anotimp înghețat îi răpise spațiul lăsându-i doar sclipirea de gheață a ochilor. O reflexie ce lumina în întunericul timpului și îl proiecta într-un tablou în care atitudinea arogantă devenise mireasă de suflet a unui instinct criminal, perfect șlefuit sub amprentele realității.

“…Vindeam repede drogurile, apoi adunam gașca. Spargerile au mers bine o vreme, strălucisem, eram number one, bro! Până într-o zi: Nasir cedase psihic. Ținuse ascunsă toată povestea multă vreme. Un telefon însă l-a prăbușit. Aflase adevărul iar acesta l-a țintuit într-un trist deznodământ. Ne povestise pe nerăsuflate totul. Era prea mult deja și dorea să ne împărtășească durerea necruțătoare ce îi mușcase sufletul.”  Câteva lacrimi străluceau cuminți pe privirea vlăjganului. Îmi țuguiasem buzele într-o nedumerire adâncă: americanul lăcrima iar asta mă deruta enorm. „Și?” întreb eu plin de curiozitate, „cum a stat treaba cu povestea?”

„Sora lui nici nu împlinise bine vârsta de 18 ani, când lumea din jur începuse să bârfească. Se zvonise că un băiat din sat o plăcea și că aveau deja întâlniri de taină. O crimă, de altfel, pentru comunitatea lor. Oh, ce aiurea, bro! Ce aiurea! Cum să învinuiești dragostea că vrea să se exprime? La naiba cu tot sistemul! În fine, în timp ce noi petreceam cu fetele, fără nici un fel de resentiment, sora lui Nasir era acuzată că iubea. În câteva săptămâni toată bârfa explodase într-o cangrenă. Într-o dimineață însă, poliția sosise la casa fetei să constate decesul: fusese găsită de către familie, spânzurată într-o încăpere lăturalnică a casei. Un bilet scris dezordonat lăsa să se înțeleagă că fata se considera vinovată de ceea ce făcuse și alesese să moară. Spre a spăla onoarea familiei.

Vestea a căzut ca un trăznet pentru Nasir, dar alesese să țină în el durerea. Adevărul este că nu mă împac, bro, cu toate chestiunile astea religioase. Se pare că fata fusese deja logodită cu un domn, după dorința familiei. O logodnă care nu însemna nimic sentimental pentru nici unul dintre protagoniști. Cât despre zvonul că plăcea pe altul, nu se adeverise nimic concret. Rămăseseră doar presupuneri. Câteva ochiade aruncate în întâlnirile comunității de la sala de rugăciune. Nimic mai mult. Dar nimic nu crește mai otrăvitor decât bârfa.

După alte câteva săptămâni, Nasir avea să afle de la domnul care locuia vizavi de familia lui, câteva “amănunte”. Omul suferea de cancer și își dădea ultima bătaie cu ceasurile realității. Simțea ca o apăsare pe suflet toată povestea ce aruncase în tristețe familia vecinilor. Nu știa exact cine a pus prima scânteie în bârfa cu pricina, dar recunoscuse că a fost unul dintre cei ce au purtat cu încrâncenare toată zgura calomniei și a întreținut focul. Avea mai apoi să se sfătuiască cu tatăl fetei: acesta hotărâse să o ucidă, iar el îl încurajase că aceasta va fi o rezolvare decentă a problemei. Noaptea crimei a fost odioasă: urletele disperate ale fetei au fost auzite de către toți vecinii. Tatăl ei, împreună cu ceilalți doi baieti mai mari, rămăși acasă, au înscenat o sinucidere.”

Un oftat adânc… și o tăcere se așeza glorioasă între secundele realității. Americanul își scoase o batistă mototolită și își suflă cu putere nasul. Câteva lacrimi se amestecau cu sudoarea rece. Încă alergam printre troienele sălbatice ale nopții. Povestea aceasta tristă învenina și mai mult apăsarea grea a antrenamentului.

“Nasir a fost primul născut al familiei. Spunea cum simțise de la o vreme, o adâncă disperare pitită în colțul sufletului și nu putuse să o descifreze. Nu se gândise nici o clipă că sora lui se afla în pericol. El a fost fratele care o ocrotise mereu. Îi urmărea jocul în tihnă și îi însenina ziua cu zâmbete. De câteva zile însă, zâmbetele îi muriseră cu totul, iar sufletu-i îngenunchiase într-o disperare profundă. Înnebunise de-a binelea.

După momentul mărturisirii, vecinul încheiase pactul cu eternitatea. Tot un fel de pact isi dorea si Nasir sa incheie, dar cu răzbunarea. O forță ciudată îi scrijelea mintea. Avea să ne spună că simte o chemare lăuntrică și că trebuie să se întoarcă acasă. Sufletul surorii îl striga de undeva din eter. Îi cerea cu disperare ajutorul. Și plecat a fost. Nu am mai auzit nimic despre el.”

Zăpada se așternea nestingherită peste noapte iar munții continuau să își admire semeția, în timp ce cordonul nostru primise adăpost într-o cabană a unității, sub coama stâncilor.

********

Dintre amintiri îmi rânjeau zgomotos chemările sufletului îmbrățișate cu noaptea. Luptasem mereu cu mine însumi. Să nu scap lacrima neîngrijită pe obrazul de acum prea plin de ocară. Mă numeau tigan. Doar că șatra nu mă dorise niciodată. Pentru ei eram rumânul, intrusul care stricase armonia casei. Eram fructul putred al unei povești de dragoste. Nu dragostea în conceptul ei tulburase pacea, ci faptul că un rumân îndrăznise să păcălească mica țigancă. De avort nu se vorbise, copilul trebuia născut. Românii au hulit țiganii și viceversa, iar povestea tinerilor s-a transformat repede într-un război de proporții. Pe tata nu l-am avut niciodată în preajmă. Nu am cunoscut bucuria clipelor de apropiere sufletească între un copil și tatăl lui. A fost o veșnică răceală, o neîntalnire a emoțiilor. O neintersectare a realității. Rămăsesem doar cu însemnele înfierate ale societății.

Soarele desenase deja pe cerul senin curcubee de lumină. Era o duminică albastră, prinsă în amintirile noastre. Fiecare își contempla într-o tăcere afundă propriile gânduri.

Americanul pășise hotărât în încăpere, venind glonț spre mine: “Azi noapte ai avut coșmaruri. Spuneai ceva despre “tata” și “moarte”. Nu am înțeles limba ta, dar o luptă se dădea în tine.” Am privit ochii albaștri ai amicului ce mă bătuse încurajator peste umăr: “Bro, fiecare avem câte o chemare în miezul inimii. O purtăm cu noi toată viață. Ce spun eu, toată viața; o urmăm și dincolo de ea.”

Frânturi de amintiri se perindau grăbite peste ceasul dimineții. „Bro”, spun gâtuit de emoție, „într-o dimineață de martie am avut o chemare ciudată. Am simțit acut că mama este bolnavă și că trebuie să merg să o văd. Sentimentul a fost atât de puternic, încât în nici 2 ore eram deja în trenul ce trebuia să traverseze toată țara.

Mama era bine. Încântată de sosirea mea bruscă, m-a rugat să ieșim la o plimbare pe geana serii care tocmai își făcea îmbrățișarea cu truda zilei. În timp ce se pregătea, am ieșit pe pridvorul casei. Lumina se definea din ce în ce mai palidă. În fața casei se așeza cuminte o mică livadă. Pe capătul dinspre grădina noastră se auziseră zgomote din ce în ce mai accentuate. Cineva strigă ajutor iar alte voci acopereau cu înjurături chemarea neajutoratului. M-am apropiat încet stârnit de disperarea strigătului. Doi bărbați înalți și solizi au luat-o la fugă, nu înainte de a-i mai da câteva șuturi zdravene bătrânului ghemuit pe coama cărării. I-am recunoscut pe cei doi nepoți ai Rumânului, copiii fratelui său, în timp ce jos aveam să dau ochi în ochi cu propriul tată. Un tată pe care doar florile-l recunoșteau și cele câteva mișcări automate ale sufletului, numite atât de cordial, instincte.

Tata era băut criță. Nu stârnea nici o noutate faptul acesta. De vreo câțiva ani, beția era starea lui de suflet. Se căsătorise cu o doamnă văduvă și trecuse toată averea pe numele fetei acesteia. Se spune că semnase beat fiind și că de fapt nu mai corela în limite normale lanțul realității. Nu știu dacă mă recunoscuse. Ambulanța a sosit repede și în câteva ore aveam să aflu că rămăsesem orfan de tată. Un orfan ce nu apucase să își vorbească sufletul. Nici nu mai avusesem cui de altfel.

Înmormântarea s-a făcut în tihnă, consemnând încă un biet bețiv căzut în șanțuri. Nimeni nu și-a mai bătut capul cu cei doi nepoți care s-au considerat nedreptățiți. Nici nu se dorea de altfel ieșirea Pandorei din cutie. După câteva luni, unul dintre nepoții bătrânului a luat calea monahală. Poate că ghearele remușcării zgâriaseră adânc peste realitate.

Tot peste realitate, zgârie uneori durerea și neputința. Nu știu cum este treaba asta cu chemarea, bro, dar căile universului ne sunt uneori atât de nepătrunse.”

„Într-adevăr”, șopti Americanul, contemplând parcă o imagine ireală ce se proiecta undeva într-un spațiu nedefinit. „Nepătrunse ne sunt căile uneori. Știi, Nasir a crezut că va rămâne condamnat definitiv în propria-i durere și neputință. Dar nu, nu a fost așa. Undeva o altă chemare și-a ridicat glasul. Avionul cu pricina nu avea să-l ducă înapoi acasă. La ce folos ura și răzbunarea? Europa își deschisese ușa iar eu am îmbrățișat zâmbetul unor alte dimineți. Sistemul acesta mi-a dat voie să devin altcineva. Să devin acel cineva pe care l-am simțit într-o chemare atât de intimă. Nasir a rămas dincolo de ușă. Aici este vie doar speranța și umanitatea. Cât despre tatăl tău, eu zic că dragostea și-a urmat doar chemarea firească.  Că întoarcerea ta acasă ți-a fost șoptită de îngeri. Poate că a murit împăcat. Sau cel puțin așa vreau să cred.”

„Așa vreau să cred și eu”, am murmurat, în timp ce soarele ne zâmbea șugubăt, cocoțat pe eșarfa cerului, iar ninsoarea mângâia toată valea, scriind povești magice de zile albastre pentru întoarcerile noastre.

© Simona Prilogan

Rain

My dear, this rain drops fears from skies,

The bunch of clouds seems angry with the world

At the cutting edge of silence,

Clumsily running between the sunsets,

No longer the time is captured in mind.

Those normal things we got them once

Written deep down in heart

Are facing today’s dilemmas

At the meeting with the burning wounds

Of mankind’s ambition.

This rain, my dear, cries in my hands,

Blinking the light reflection of eternity

Upon holiness insight. Yet dark outside.

I shall pray gazing at the peaks

Of an evolved planet, crushed by the dust,

For the angels to come and teach us

How peace is spelling in the heart,

With golden letters penning through

One’s faith, God’s love, and hope’s cart.

© Simona Prilogan

water droplets on glass window
Photo by Daria Shevtsova on Pexels.com

În(depărtare)

Plângeam…
În minte mi se derulau
cu rânjet de pădure bântuită,
idei agățate de ramuri îmbătrânite și scorțoase.
Vocile lor încă vuiau în tâmple,
ca o mantră a timpului condensat
printre prejudecăți de lume obosită.
Mă loveau necontenit peste gânduri,
lăsându-mi sufletul însângerat.
La picioarele serii stătea gârbovită iubirea.
Un nimic sfâșietor o înșfăcase
și o alungase către alte depărtări.
Durerea dansa la braț cu violența.
Totul părea îngăduit sub umbrela cununiei
iar spațiul se lărgea îngăduitor cu tiranul.
Am ieșit în grabă,
simțindu-mi mâinile tremurând
sub greutatea momentului.
Depărtarea ne era singura portiță de scăpare.

Dimineață…
cu panici și întrebări.
Dar cu ochii senini ai copilului
ce simțea liniștea blândă mângâindu-i fruntea.
Ascultă, mami!
Tobele se aud altfel de la depărtare…
Să rămânem aici o vreme!

Am așezat sârguincios panicile
în coadă de vise
și le-am dat avânt să se înalțe
către depărtări albastre,
printre picături de stele
ce începeau să lumineze în înțelesuri…
până ce depărtarea
ne-a trimis înapoi sărutul luminii – curcubeu.
Apoi am pornit mai adânc în depărtare…

Amiezi…
Suntem departe…
Liniștea pansează,
printre secunde,
rănile sufletului.
O prindem cu putere
și ne contopim cu ea într-o îmbrățișare de taină.
Glasul copilului prinde nuanțe de încredere
iar visul își împletește florile roșii
peste câmpul speranței.
Ne zâmbim printre sclipiri de bucurie.
Din când în când
mai auzim un ecou îndepărtat al tobelor
doar cât să ne amintească
cât de mult înseamnă uneori îndepărtarea.
Azi ești atât de frumoasă, mami!
Iubesc liniștea aceasta care îți luminează zâmbetul…
Și pornim mai adânc în depărtare…

© Simona Prilogan

Sunday Math Puzzle & Poetry

Windows

The castle always regarded my morning glance
from the hat of the hill as I smiled to it.
Apple trees embraced the place with their arms
like a warm hug in a vintage capsule,
the wind smoothly brought the flowers blooming perfume
while my thoughts waltzed with the old soldier’s mind
who has gone beyond the blue limits,
leaving behind all the glorious stories
enclosed between the stones, gardens and tunnels.

The smell of old days knocked on my windows
speaking their struggle out
in a calm symphony of remembrance,
while next to the fort
the steel plant made the reality up
through the intense smoke, dust, and wonder.

The past was still picturing the ideas in the present’s core
yet another war at my windows
was murdering my vision in the evenings dusk.
The nights covered the horizon
with a dark pillow.

No stars to come yet
to rescue hope from the blackness
In all those frozen hours.
Childhood was silently passing the caves,
gazing to freedom windows
opened in the future square.
Dreams swung the yearning at the castle door
Playing cards with karma
Over the communism eyes.

Today the steel plant became the memory
at my windows glance.
An empty city regards the mornings.
A modern war
is still murdering children’s vision.
Everything is new but seems had passed the bridge
Between then and now.

The present’s core is a mirror reflecting the past
through another smoke, dust and wander.
The same desire is flying through time,
To love and be loved till reach the happiness.
Anything else is just the colours’ stories.

In all this contemporary bloodshed
Peace remains the Cinderella
looking through the inner windows.
… Dreams swing the child’s hope at the castle door…

© Simona Prilogan

24 – 39 – 48 – 468

53 – 78 – 29 – 980

87 – 65 – 38 – ?

74 – 21 – 17 – 516

Happy Sunday, wherever you are!

Te-am căutat

Te-am căutat neostoit prin dor

Acolo unde ochii-ți luminau

Senini precum e apa de izvor

Adânc cutreierându-mă prin ani.

Te-am căutat neostoit prin gând

Trimis cu zâmbete în zări

Să își aline tâmpla sub cuvânt

Țesut cu drag în alte primăveri.

Te-am căutat neostoit prin vers,

Acolo unde cerbi vrăjiți purtau

Calești desprinse tainic din povești,

Departe în orașul cu castani.

© Simona Prilogan

lonely tower in snowy park with vegetation
Photo by Marta Wave on Pexels.com

Coboară îngerii-n piețe

Coboară îngerii-n piețe

Îmbrățișând lumina-n zbor

Pe oameni pacea să-i învețe,

Iar dincolo de fortărețe

Să-i pună plânsului zăvor.

Coboară îngerii-n piețe

Din cer s-aducă frumusețe

Și psalmi cântați în sfântul cor,

Pe oameni pacea să-i învețe.

Iar când dureri își dau binețe

La porți de tânguiri și dor,

Coboară îngerii-n piețe

Să le-mpresoare cu blândețe

Cernind speranța pe pridvor,

Pe oameni pacea să-i învețe.

Pe geamul serii scriu povețe

Sclipiri de taină iar ușor

Coboară îngerii-n piețe

Pe oameni pacea să-i învețe.

© Simona Prilogan

Pray

I smile with force to catch the sun
Between my thoughts, gleaming the path.
The sea yet tells me that the run
Is stuck in the misgivings bath

Where angels pray to ease the pain
Of all the troubles in the world,
Where qualm is looking for the rain
To wash its doubts from people’s fort.

I quietly remain to pray
For finding peace in our way.

© Simona Prilogan

young woman making fire on shore
Photo by Rachel Claire on Pexels.com

Tăceri

Sub geana serii gânduri curg

Pe unduiri de ape tulburi

Le strâng, le-alung, se-ntorc, se scurg

Topind tăcerile sub ziduri.

Din lacrimi picurându-mi dor,

O ploaie răscolește zarea,

Descălecând din timp, un nor

Mă infrățeste cu-ntristarea.

Urlând cu forță, vântul crud

Îmi scrijelește răni sub coaste,

Iar karma-mi desenează-n nud

Trecutul lumii cu angoase.

Unde sunt eu, dar cine sunt?

Unde mi-e umbra răstignită?

Ce piesă joc? Ce amănunt

Mă definește peste clipă?

Săgeți de întrebări țintesc

La poarta împietrită-a nopții,

Demoni căzuți pecetluiesc

Ispitele pe cercul sorții.

Parfumul zilelor de ieri

Sub perna gândului se-așează

Și-n timp ce ierni albesc sub cer

Tăceri în dor mă colorează

© Simona Prilogan

beautiful lake in winter forest
Photo by Julia Volk on Pexels.com

Doar dragostea mai poate să rimeze

Doar dragostea mai poate să rimeze
Când zilele se-ntorc din timp
În curse lungi pe-un contratimp
De griji ciobind în metereze.

Când zori se prind în hore – dor
Cu șoaptele luminii – cânt
Iar seri dansează pe pământ
Speranțe pentr-un viitor.

Când stele cad și ruga-n noi
Ne arde gândurile-n taină,
Când luna își croiește haină
Din praf de pulbere și ploi,

Când îngeri prind să lumineze
Cărări de piatră către zi
Prin dragoste și-mi spui că știi
Cum numai ea mai poate să rimeze.

© Simona Prilogan

art beach beautiful clouds
Photo by Pixabay on Pexels.com